Controversa Sionului

 

Capitolul 18:

 


Întrebarile lui Napoleon

Ajuns la putere Napoleon era pus pe fapte mari pentru el, Franta si familia lui dar s-a vazut curând pus în fata "problemei evreilor" si în maniera tipica a atacat-o direct. El a fost primul om de stat (si astfel precursorul lui Balfour si Lloyd George, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Harry Truman si Winston Churchill) care a "înfaptuit profetia" de a preda Ierusalimul evreilor. Dupa cum arata doua rapoarte din Le Moniteur din 1799 (datat 17 Aprilie din Constantinopol, publicat la 22 May), pe când comanda trupele în Orientul Mijlociu a chemat toti evreii din Asia si Africa sa vina cu trupele lui ca sa-i duca înapoi la Ierusalim caci armata lui era deja la Aleppo. Al doilea raport dupa câteva saptamâni zice ca "Napoleon nu vrea doar sa le restituie Ierusalimul evreilor ci are planuri mai mari..." Aici s-a oprit însa istoria "reîntoarcerii", caci Napoleon n-a mai ajuns la Ierusalim si s-a retras din Siria; poate si-a dat seama ca evreii nu-i sunt deloc recunoscatori dar arabii în schimb s-au suparat si-i sprijina pe englezi. Astfel, Napoleon n-a avut norocul lui Cromwell sa i se examineze pedigreul si n-a avut norocul sa fie instrumentul lui Iehova cum au fost britanicii în 1917. În 1806, deja împarat, Napoleon din nou contempla "problema evreiasca" si din nou a atacat-o frontal, mai ales ca francezii se plângeau de privilegiile acordate evreilor care abuzau de ele. A invitat 112 reprezentanti iudaici de seama din Franta, Germania si Italia la Paris si le-a pus doua întrebari care arata ca el întelegea perfect spiritul iudaismului pentru care destinul universului nu este decât de a duce la marirea si grandoarea iudaismului si celelalte natiuni si popoare nici nu exista decât ca instrumente sau pleava în mâna lui Iehova care le foloseste pentru a pedepsi sau preamari secta fanatica a iudaismului. Napoleon fusese dispus sa fie un instrument al lui Iehova când vroia sa le recucereasca Ierusalimul, dar acum era împarat si nu mai era dispus sa fie o marioneta. Le-a pus niste întrebari pe care Dr. Kastein le numeste "infame" dar care chiar el recunoaste ca "au patruns în mod corect esenta problemei": Sunt evreii din Franta parte din natiunea franceza sau nu? Respecta ei legile Frantei? Îi privesc ei pe francezi ca pe niste "frati" sau niste dusmani? Au voie dupa legea lor sa se casatoreasca cu francezi? Legea lor prescrie tratament economic diferit pentru evrei si pentru francezi? Aceste întrebari puse de Napoleon în mod public în gura mare definesc "legea" de discriminare rasiala si religioasa cu care levitii, autorii Thorei si-al Vechiului Testament, au anulat cele 10 porunci. Napoleon i-a pus pe cei 112 reprezentanti într-o situatie grea, de unde nu puteau iesi decât sau în mod sincer renuntând la legea talmudica, sau prefacându-se pe moment ca renunta la ea, ceea ce Talmudul permite. Au negat cu hotarâre ca exista separare talmudica între ei si francezi; s-au declarat francezi înfocati, gata sa se casatoreasca cu oricine, dar numai "dupa legea civila", au zis ei, nu si dupa "legea lor". Dar în realitate nici ei si nici alti talmudisti n-au renuntat niciodata la a fi stat-în-stat si la segregarea lor rasiala crâncena cu care lucreaza pentru distrugerea statului-gazda. Atunci Napoleon s-a aratat într-adevar genial, cerând ca aceste raspunsuri date întrebarilor lui sa fie legiferate de Marele Sanhedrin pentru vecie. Cei 71 de membri ai Sanhedrinului, 46 rabini si 26 mireni, s-au întâlnit la Paris în 1807; desi nu se mai întrunise Marele Sanhedrin de secole, centrul talmudic din Polonia de-abia se daduse la fund recent si lumea înca stia de el. Sanhedrinul s-a aratat chiar si mai zelos decât patriotii evrei francezi; a început prin a multumi bisericilor crestine pentru ca i-au protejat pe evrei (contrar celor spuse de sionisti astazi care zic ca istoria omenirii n-a cunoscut decât persecutii infinite suferite de evrei din partea absolut tuturor celorlalti); apoi Sanhedrinul a declarat ca natiunea evreiasca a încetat sa mai existe si deci "legea" talmudica a vietii zilnice nu mai era "lege", dar Thora ca lege religioasa ramâne în vigoare. În caz de dubiu, legea statului-gazda e suprema, a zis Sanhedrinul. De acum încolo, a zis Sanhedrinul, Israelul e doar o credinta religioasa si nu mai asteapta o reîntoarcere în vreun teritoriu national anume. Acest triumf al lui Napoleon (cine stie daca nu l-a costat coroana si ulterior viata?) a eliberat evreii de tirania talmudica si le-a permis sa traiasca împreuna cu ceilalti oameni daca aveau chef. Pe baza acestor declaratii sustinute de toti evreii cunoscuti popoarelor occidentale s-au construit drepturile civile în toate tarile; si iudaismul reformat (zice rabinul Moses P. Jacobson) a renuntat la rugaciunile care cereau reîntoarcerea la tara fagaduintei. Criticilor evreilor care ziceau ca evreii nu doresc prosperitatea tarii-gazda pe care o considera doar un loc de trecere, un dusman care trebuie distrus, li s-a pus pumnul în gura cu aceste declaratii. Dar în mai putin de 90 de ani declaratiile Sanhedrinului lui Napoleon au fost anulate astfel încât Bernard J. Brown, scriitor evreu, scrie: "Acum avem egalitate deplina dupa toate legile tarilor aproape, dar nationalismul evreu a devenit filosofia israelitilor. Sa nu ne miram noi evreii daca lumea ne acuza ca am obtinut egalitatea prin minciuna; ca am ramas tot un stat-în-stat si ca ei ne-au acordat drepturi pe care ar trebui sa le ia înapoi". Fara sa vrea, Napoleon a facut posteritatii serviciul de a descoperi cât de lipsite de valoare au fost declaratiile de cinste si loialitate ale Sanhedrinului. Singura lege a ramas tot cea talmudica, impusa evreimii de înteleptii talmudului cu ajutorul politicienilor goimi care îi servesc ca si regele persan Artaxerxes pe Nehemia de demult.

Au mintit sau au fost sinceri membrii Sanhedrinului când i-au raspuns lui Napoleon? Probabil, ca si ceilalti evrei, unii au mintit, altii au fost sinceri. Dar Sanhedrinul lui Napoleon avea un defect fundamental: consta din evreii occidentali, majoritatea sefarditi, care n-aveau autoritate asupra hazarilor din rasarit, unde haladuiau, în Rusia si Polonia, marile mase de evrei ashkenazi. Acestia nu recunosc hotarârile sefarditilor si se considera purtatorii traditiei levitilor si fariseilor. De ei Napoleon nu stia sau uitase.

Astfel s-a încheiat a treia faza, cea talmudica si evreii erau gata sa se uneasca cu restul omenirii - dar n-a fost sa fie. Acum începe faza a patra, a "emanciparii" secolului 19, în care talmudistii din ghetourile ashkenazi au anulat declaratiile Sanhedrinului lui Napoleon si-au folosit drepturile câstigate prin emancipare pentru a constrânge si mai sever evreimea în ghetouri într-un stat-în-stat.

Continut (Contents)
Nume (names)
Camin (Home)
Veriga (Links)
Mai mult (More)