Capitolul 40:

Invadarea Americii

În timp ce armatele invadau si contra-invadau Europa, o alta invazie mai sinistra pentru viitorul omenirii avea loc pe ascuns si pe tacute în America, unde guvernul si republica Statelor Unite a fost invadata de agenti straini ei care-o domina de atunci încoace si care au facut ca din cel de-al doilea razboi mondial singurii câstigatori sa fie sionismul în Arabia si revolutia mondiala (bolsevismul) în Europa. Trei lucruri a realizat Roosevelt în viata lui: periclitându-si propria tara cu fiecare din ele, a înarmat sionismul, a înarmat revolutia bolsevica de la Moscova si a deschis larg portile Americii pentru agentii revolutiei mondiale comuniste.

Si-a început presedintia recunoscând sovietele, satisfacut de promisiunea ambasadorului sovietic Litvinov ca sovietele nu vor prejudicia Statele Unite, de parca agentii sovietici ar fi oameni integri, de onoare si de cuvânt. Când Congresul american a încercat sa stavileasca importul de revolutionari comunisti în America, Roosevelt a demolat efortul Congresului ordonând agentilor de la imigratie sa nu mai puna întrebari imigrantilor despre apartenenta la organizatii comuniste si revolutionare imigrantilor si le-a interzis sa mai noteze ca imigrantii erau evrei. Presa îi cânta la unison osanale pentru ca "pune capat discriminarii împotriva celor nascuti în alte tari". Nu se stie cine si câti au intrat în Statele Unite atunci. În 1952 Senatorul Pat McCarran aprecia ca numai ilegal au intrat 5 milioane, afara de cei imigrati legal si ca între acestia erau foarte multi "comunisti militanti, banditi sicilieni si alti criminali". Numai la frontiera cu Mexicul s-au interceptat "peste jumatate de milion anual" de imigranti ilegali atunci când au început autoritatile sa-i intercepteze mai târziu. Li s-a interzis Asigurarilor Sociale, care împart cartile de munca, sa raporteze numarul si componenta masivei invazii de imigranti. Aceasta invazie masiva aducea si un vot masiv pe care se baza Roosevelt ca sa fie reales, rasplatindu-l pentru ca i-a favorizat. Sub Roosevelt s-au deschis larg portile guvernului si administratiei tarii celor ce apartineau la organizatii revolutionare, subversive si comuniste, caci Roosevelt a interzis declaratia de loialitate la statul american. Când au început sa se dezvaluie actele de tradare si de subminare a tarii care aveau loc în întregul occident drept urmare a imigratiei din leaganele ghetourilor în tari ca Anglia, Canada si Australia, numai în Canada s-au întreprins cercetari, restul actelor de tradare au ramas nepedepsite si ramân nepedepsite pâna în ziua de azi. Acesti agenti comunisti ai revolutiei mondiale au infiltrat guvernul american la cel mai înalt nivel; au ocupat pozitiile intermediare, de salariati ai guvernului; si au pus stapânire pe mass-media si pe opinia publica. Dr. Weizmann, care în tinerete fusese bine instruit pentru treaba asta, o numeste "tehnica propagandei si de apropriere a maselor". Iata tehnica în actiune:

Organizatia B'nai B'rith, care în mod public zicea ca scopul ei era ca si cel al organizatiilor de tipul Asociatiei Tinerilor Crestini sau Cavalerilor lui Columb, sa "ajute pe cei saraci, bolnavi si orfani" si sa faca bine în general, nascuse în 1913 "Liga Anti-Defaimarii". Aceasta "Liga" în anul 1947 devenise o politie secreta formidabila în America. În limbajul pervertit politic contemporan, "anti-defaimator" înseamna tocmai "de defaimare"; aceasta "Liga Anti-Defaimatoare" are ca principala activitate calomnia, folosind termeni ca: "antisemit, fascist, atâtator la dezordine, dusman al evreilor, anti-comunist, paranoic, nebun, dement, reactionar, bigot, conservator" si asa mai departe. Acest vocabular este fix si poate fi urmarit în toate actiunile împotriva unor victime ca Barruel, Robison, Morse dupa Revolutia Franceza; si cine e curios sa afle ce hram poarta un ziar n-are decât sa numere de câte ori apar aceste cuvinte în paginile lui. Aceasta organizatie, cunoscuta azi în Statele Unite ca ADL, a reusit ca tot repetând aceste cuvinte sa le transforme într-un fel de fetis de care se sperie politicienii de moarte. Orice dezbatere la subiect este de-acum imposibila, caci aceste cuvinte apar imediat ca niste incantatii magice si astupa gura oricarui combatant; astfel ca întreaga viata publica si politica americana este condusa dupa principiul incantatiilor vrajitorilor din Asia.

În 1913 când s-a nascut ADL avea doar o camera la B'nai B'rith si un buget mic; în 1933 Bernard J. Brown scrie: "Prin interventia ADL am reusit sa punem calus presei ne-evreiesti astfel încât ziarele din America se opresc de la a scrie despre cineva ca este evreu, daca este o persoana criticabila". In 1948 ziarul evreiesc Menorah Journal din New York scrie: "Daca vreun pasaj dintr-un clasic literar retiparit arunca o lumina nefavorabila asupra evreilor, ADL imediat îl ataca pe saracul editor nevinovat pâna când el schimba textul respectiv. Daca vreun cineast nevinovat aduce pe ecran vreun prototip evreiesc, oricât de inofensiv, ADL asa scandal face ca bietul om blestema ziua în care a auzit de evrei. Dar când evreii sunt în mod subtil influentati si li se baga în cap sa accepte doctrina comunista... ADL tace din gura. Nici un cuvânt, nici un gest, nici o aluzie si nici un îndemn la prevedere, dar mi-te demascare sau condamnare: desi exista oameni sus pusi în conducerea organizatiei care ar trebui sa stie din propria experienta cum 'infiltreaza' comunistii" (Menorah Journal se referea la felul în care ADL îi ataca pe anti-comunisti si "antisemiti".) In 35 de ani asa a crescut puterea ADL-ului încât a impus în America legea împotriva ereticilor: ereticii sunt toti cei care îndraznesc sa critice sau sa se îndoiasca de sionism; si critica comunismului este permisa numai în masura în care razboiul împotriva comunismului va avea drept rezultat guvernul mondial; caci, zice primarul sionist al Ierusalimului în 1952, "Ierusalimul nu este numai capitala Israelului ci a întregii lumi".

Au mai ramas o mâna de scriitori independenti în America care însa nici ei nu îndraznesc sa se atinga de sionism. La întrebarile autorului puse la patru din cei mai importanti, ei au raspuns cu totii la fel ca nu se poate. Cei care erau salariati ar fi fost imediat dati afara de peste tot. Cei independenti n-ar gasi pe nimeni dispus sa le publice scrierile si pe nimeni dispus sa le recenzeze cartile decât cu epitetele prescrise de ADL, însirate mai sus. ADL în 1948 avea un buget de 3 milioane de dolari si era doar una din multiplele organizatii sioniste din America, toate bine finantate. Ziarul Menorah Journal scrie: "Lupta împotriva antisemitismului este afacere grasa, cu bugete anuale de milioane de dolari". Scopul ei, continua ziarul, este "sa bata toba antisemita... sa sperie pe cei carora li se cer contributii" cu tactici ca: "direct santaj comercial: daca nu ne poti da $10.000 pentru cauza noastra, n-ai ce cauta în afaceri"; zice ziarul ca evreii americani "sunt asmutiti pâna la o stare de isterie colectiva de catre cei care-si zic ca sunt, chipurile, aparatorii lor". (Ziarele evreiesti, scrise pentru evrei, contin mai mult adevar decât presa goimilor careia i s-a pus calusul în gura, caci 'între noi' n-avem nevoie sa ascundem asa de mult adevarul; cine cumpara ziare scrise pentru evrei afla de obicei mai mult). Menorah Journal atrage atentia si asupra falsificarii stirilor în mass-media de catre agentiile de stiri întretinute de marile organizatii. Astfel, o rafuiala de cartier între huligani a fost prezentata ca "un pogrom ca pe vremea tarismului", ca atunci când rabinul Stephen Wise raspândea prin lume rapoarte despre pogromuri inventate de el care nu avusesera loc niciodata. A urmat o manifestatie de masa la Madison Garden, unde un politician în ascensiune a declarat ca "este înspaimântat de valul de antisemitism" etc. etc.

O alta isterie de masa produsa astfel este cea din mintile oamenilor bine intentionati de tip "liberal", cum a fost George Orwell, care era un om bun doritor sa-i ajute pe asupriti si s-a dus în Spania sa lupte în razboiul civil. Acolo a descoperit ca comunismul pe care venise sa-l ajute era mai rau decât partida adversa comunismului. A murit înainte de-a apuca sa mearga în Palestina sa mai ajute niste oprimati si sa vada adevarul, asa ca ce-a scris despre "antisemitism" nu era decât lectia învatata de la ADL. George Orwell este un exemplu asa de perfect de om cinstit care serveste o cauza ticaloasa repetând ce i se picura în ureche si crezând ca judeca cu puterea mintii lui, încât autorul îl descrie aici.

În 1945 George Orwell a studiat "antisemitismul britanic" si-a gasit ca Chaucer, Hilaire Belloc, G.K. Chesterton (acestia doi, zice el, sunt 'atâtatori împotriva evreilor'), Shakespeare, Smollett, Thackeray, Shaw, T.S.Eliot, Aldous Huxley si altii sunt vinovati de a fi scris lucruri "care daca s-ar scrie azi ar fi stigmatizate ca antisemitism", zice el (si are dreptate). Si mai zice Orwell: "singurii scriitori englezi care-mi vin în minte ca au facut un efort clar de a lua apararea evreilor înainte de venirea lui Hitler la putere sunt Dickens si Charles Reade" - tocmai cei doi scriitori pe care ADL îi stigmatiza ca fiind "atâtatori antisemiti", caci tocmai filmul dupa Oliver Twist al lui Dickens fusese interzis în America (si admis numai dupa ce ADL l-a cenzurat si-a operat 72 de taieturi în film, dupa cum relateaza Arnold Foster, ofiterul ADL-ului) din cauza personajului Fagin! In Germania ADL a ordonat autoritatilor engleze de ocupatie sa dispuna ca Dickens sa fie retras de pe rafturile librariilor.

Într-o carte autorul de fata scrisese în 1943 ca Chaucer, Shakespeare si Dickens vor fi curând defaimati ca niste "antisemiti" si pe când era în America a vazut cum se împlineste prezicerea lui: la New York i s-a interzis unei companii actoricesti sa puna în scena Negutatorul din Venetia, Dickens a fost pus la index si eliminat din librarii si la fel Chaucer a ajuns pe lista neagra. Desigur organizatia care are asa rezultate are si putere ca nimeni altul. Vincent Sheehan scria în 1949: "In toata America nici o voce nu se ridica îndraznind sa apere drepturile arabilor, cât de mici; dar orice critica cât de minora a sionismului este imediat acuzata de antisemitism". La fel a zis si scriitoarea Dorothy Thompson, ale carei articole apareau în sute de reviste si ziare. Imediat Vincent Sheehan si-a pierdut reputatia si nimeni n-a mai publicat ce scria Dorothy Thompson.

Cum au fost hipnotizati americanii astfel încât nimeni care are o cariera cât de cât publica nu îndrazneste nici sa respire în America pâna nu s-a închinat sionismului? Cum ajung candidatii la presedintie si prim ministrii sa se întreaca unii pe altii ca sa vada care e mai lingau si mai abject supus sionismului? Autorul crede ca e puterea banului si puterea de a influenta rezultatul alegerilor, dar mai puternica decât acestea e puterea de a controla adevarul despre evenimente care ajunge la mintile oamenilor, adica puterea de a publica numai ce convine, de a ponegri necontrazis, de a elimina la voie, de a face un înger sau un diavol dintr-un om dupa bunul plac al celor ce detin mass-media. Caci asa se controleaza "gloata", vorba Protocoalelor Sionului. Dr. Weizmann o numeste "tehnica propagandei si de apropriere a maselor," dar este o arta asiatica antica de care s-au folosit, zice evanghelistul, marii preoti si fariseii când "au convins masele sa ceara" moartea lui Hristos (vezi Evanghelia dupa Matei si Marcu). În 40 de ani (de la 1913 la 1953) ADL a perfectionat masina de spalare a creierelor maselor. Marea masa de oameni este perfect controlata, perfect inconstienta si ucide sau distruge orice la ordin. Unul dintre cei pe care i-a distrus a fost seful Comitetului pentru Activitatile Anti-americane, Martin Dies, caruia i-au cerut sa defineasca "actele subservive" ca fiind în întregime numai acele acte care sunt "fasciste" si ca numai acele acte sunt "fasciste" care sunt "antisemite". A refuzat si-a fost defaimat si eliminat din viata publica. Exact asa cum prescriu Protocoalele Sionului din 1905, care arata ca guvernele vor deveni incapabile sa lupte împotriva subversiunii.

ADL si Comitetul Evreiesc American s-au apucat "sa deschida ochii americanilor despre antisemitism" si i-au informat pe evrei ca "25 % din americani sunt infectati de antisemitism," si alti 50 % pot face si ei boala. În 1945 aveau un program de "educatie" prin presa, radio, reclame comerciale, cartile copiilor, manuale scolare, conferinte, filme, 'biserici' si sindicate, menita sa influenteze "fiecare barbat, femeie sau copil" si care cuprindea "219 de emisiuni radiodifuzate zilnic", câte o pagina întreaga în 397 ziare, afise în 130 de orase si lozinci tiparite pe hârtiile sugativa, pe cutiile de chibrituri, pe plicuri. Întreaga presa nationala ("1900 ziare cu 43 milioane de cititori"), presa provinciala, a negrilor, a nationalitatilor imigrantilor, a muncitorilor primeau "si foloseau" materialele de la ADL sub forma de "stiri, material divers, ilustratii, glume". Apoi ADL a distribuit în 1945 "peste 330.000 exemplare din carti importante care transmit mesajul nostru tuturor bibliotecilor si institutiilor". Apoi a furnizat scriitorilor "material si idei de ce sa scrie", a distribuit 9 milioane de brosuri "toate scrise exact pentru persoana careia i se punea în mâna". ADL a gasit ca "cartile de umor ilustrat" sunt foarte eficace la tineret, marinari, soldati si piloti, si-a distribuit "milioane de exemplare" de propaganda sub aceasta forma. De-acum ADL avea centru national, comitete pentru public în 150 de orase, 11 centre regionale si "2.000 oameni cheie în 1.000 de orase". Dar publicul niciodata n-a stiut cine spala asa de total creierul natiunii americane, caci dupa 1940 sistemul "scriitorilor sindicati" de la New York si Washington s-a generalizat si ce scria unul aici putea sa apara într-o mie de ziare diferite peste tot. Ziarele au acceptat cu bucurie, caci economiseau salarii si astfel metoda descrisa în Protocoalele Sionului s-a adeverit: o mâna de oameni distribuie tot ce se scrie si se citeste de catre sute de milioane. Astfel nici în Anglia nici în America nu mai poate nimeni afla ori scrie nimic despre adevarata fata a sionismului, strânsa lui legatura cu comunismul si cum ambele cladesc guvernul mondial peste o lume înrobita. La început a fost oarecare opozitie, dar în doua decenii ea a fost zdrobita (s-a vazut cum, în Anglia, cu exemplul Lordului Northcliffe) cumparându-se ziare împinse la faliment, dar mai adesea prin santaj organizat. În America santajul începe cu retragerea reclamelor platite; apoi continua cu boicotul "scriitorilor sindicati". Iata un exemplu: ziarul Chicago Tribune a scris în 1950 ca un înalt functionar de la Departamentul de Stat este dirijat de un "guvern secret" format din Henry Morgenthau Jr., Felix Frankfurter si Herbert Lehman, fosti intimi ai lui Roosevelt. Nu s-a pronuntat deloc cuvântul "evreu". Toate ziarele sioniste si evreiesti din lume au facut imediat un scandal enorm si celelalte ziare nu s-au sesizat deloc. ADL s-a prezentat imediat la Chicago Tribune pretinzând sa i se ceara scuze . Nu le-a primit, caci pe vremea aceea acel ziar era unicul supravietuitor al ziaristicii independente - si nu era un ziar cu adevarat antisemit, caci tocmai ziaristul care scrisese articolul în cauza se luptase pentru eliberarea unui evreu condamnat pentru asasinat, pe care-o cerea pe motiv ca evreul îsi ispasise vina prin cei câtiva ani de închisoare. Autorul a vazut cum toata presa si viata publica, toata politica si administratia Statelor Unite este plecat supusa acestei ADL, o organizatie mica într-o natiune de peste 200 de milioane condusa în mod formal înca de un presedinte ales si de un Senat si un Congres. În realitate centrele si birourile acestei ADL sunt o vasta retea mai perfecta decât politia secreta comunista, atotvazatoare si atotstiutoare cu spioni peste tot, cum s-a convins autorul pe propria piele. Fiind necunoscut când a sosit în Statele Unite în 1949, caci cartile lui fusesera puse la index si nu se gaseau în librarii, autorul a vazut totusi cum nu este neglijat nici o clipa. A cunoscut "din întâmplare" pe un "var" al unui prieten de-al unei cunostinte care-i citise o carte si-au cinat împreuna, ca sa afle ulterior ca acel "var" era de fapt seful ADL-ului din New York si ca el comandase cina pentru a-l trage de limba pe autor si a strânge material pentru o campanie de santaj si calomnie, de tipul celei duse de ADL în 1956 în volumul Cross-Currents unde sunt calomniati diversi "antisemiti" cu scrisori confidentiale si conversatii intime, despre care nu se spune nicaieri cum au fost obtinute. Autorul însa stie cum au fost obtinute, caci "varul" care fusese fermecator si glumet toata seara la o petrecere l-a întrebat din senin ce crede despre antisemitismul din America. Autorul nu stia ce agent este "varul", dar i-a raspuns cu aceleasi cuvinte pe care le-ar fi folosit dac-ar fi stiut si anume ca a vizitat 30 de state americane si n-a auzit nici o singura data pronuntându-se cuvântul "evreu". Dar "varul" stia ce studia si ce scria autorul, caci când cartea a fost scrisa, a fost tot "varul" cel care a aparut în biroul unui editor care publicase alta carte de-a autorului întrebându-l daca are de gând sa-i publice si aceasta carte; editorul avizat însa a zis ca nu. Dupa 3 ani, în 1952 când aparuse prima editie a cartii în Anglia, revista Legiunii Americane din Hollywood a publicat câteva pagini din ea si ADL a pretins imediat comandantului Legiunii Americane sa retracteze; acesta l-a trimis la redactor. Nimic din ce se tiparise nu era neadevarat, dar ADL sustinea ca e o carte "antisemita". Redactorul a zis ca el poate retracta numai ce e neadevarat si numai bazat pe motive reale si si-a dat demisia când comandantul Legiunii a publicat peste capul lui retractarea pretinsa sub amenintarea ca "toti evreii" vor boicota stadionul din Hollywood, administrat de Legiune. Demisionând redactorul a zis ca ce-a patit el e dovada ca cartea spune adevarul. Cu toata umilinta la care s-a pretat comandantul Legiunii Americane, televiziunea ABC, American Broadcasting Company, si-a renegat contractul cu stadionul si-a televizat evenimentele unui competitor, dând curs santajului economic.

La urmatoarea vizita a autorului în America alt american i-a cerut sa scrie articole pentru presa, refuzând sa creada ca aceste lucruri se întâmpla cu adevarat si zicând ca un articol bun cu alt subiect în afara de sionism va fi publicat. I-a scris unui redactor propunându-i acel articol, ca sa afle spre surprinderea lui ca în Statele Unite orice scrie acest autor este pus pe lista neagra si nu se va publica nicaieri. Când amicul binevoitor a propus sa fie publicat articolul fara numele autorului, redactorul a raspuns ca anonimatul nu ajuta, caci "probabil avem în birourile noastre pe cineva de la ADL" (autorul mai are si azi scrisorile). Alt cunoscut, director al unei mari librarii, a cerut sa i se cumpere cartea autorului din Canada si i s-a raspuns ca distribuitorul din Toronto nu poate furniza cartea. Autorul s-a interesat la Toronto si-a aflat ca nu numai ca distribuitorul nu zisese asa, dar distribuitorul nici nu primise cererea directorului. Directorul care ceruse cartea a cercetat dar n-a putut afla niciodata cine anume din propriul sau birou confiscase scrisoarea lui si-o distrusese; dar de-acum directorul stia ca autorul e pus pe lista neagra. Acestea nu sunt decât exemple personale, care însa arata ca în proportii de masa informatiile sunt interceptate, contrafacute, ascunse si masele sunt astfel tinute în cea mai adânca ignoranta de catre "cea mai libera presa din lume" cu privire la tot ce influenteaza soarta lor.

O alta metoda folosita de ADL este isteria colectiva provocata de fals antisemitism înscenat de agenti provocatori sionisti de tipul "varului" din povestea de mai sus. O metoda este distribuirea unor "documente" care dezvaluie "complotul mondial" atribuit de obicei unei adunari de rabini. Dar cine a studiat într-adevar afacerile talmudiste recunoaste imediat când este vorba de o înscenare. Un "admirator" de-al autorului i-a trimis odata un astfel de "document" gasit, chipurile, într-un sertar secret dintr-un dulap vechi de-al familiei ce nu mai fusese deschis de-o suta de ani. Autorul a analizat hârtia si-apoi l-a-ntrebat pe admirator cum a reusit bunicul lui sa gaseasca hârtie fabricata în 1940. N-a primit raspuns.

Iata metoda "antisemitismului provocator" folosita de ADL, recunoscuta chiar de ADL. Un autor fecund de carti care ataca "antisemitismul" din America este un armean american numit Avedis Boghos Derounian, care-si zice John Roy Carlson (si alte nume). Dat în judecata pentru calomnie, s-a vazut ca, vorba judecatorului, era "o persoana iresponsabila capabila sa spuna orice pentru bani, care nu poate fi crezut nici sub juramânt". În Noiembrie 1952 la un interviu radiodifuzat corespondentul american Ray Brook l-a confruntat pe Carlson aratând ca acesta fusese redactorul responsabil al unei publicatii "de un antisemitism acerb si furibund numita The Christian Defender". Carlson a recunoscut, caci nu putea altfel în fata dovezilor, dar s-a aparat aratând ca "a facut acel lucru cu aprobare de la ADL". Era adevarat, a confirmat moderatorul care se interesase de la ADL; de altfel ADL recunoscuse catre Chicago Tribune în 1947 ca acest Carlson lucra pentru ADL si ADL era "multumita de serviciile lui". Si totusi acest Carlson a mai publicat înca o carte în 1952 atacând "antisemitii", mult laudata de critica literara din New York. Iata cum un mincinos dovedit, un om care inventeaza si creaza pentru public dovezile "antisemitismului" de tipul The Christian Defender, ca apoi sa atace oameni onorabili si nevinovati în mod mincinos ca sunt "antisemiti" - este un mare literat al poporului american. Aceasta este opera ADL-ului de la 1930 încoace [situatia s-a înrautatit si mai mult dupa aparitia cartii, în cei 20 de ani ce-au urmat]. Si ciuma asta s-a întins peste tot ce se scrie si se publica în toate tarile din vest, cum a aflat autorul - din nou din proprie experienta.

În Martie 1952 revista Truth, înca nesubjugata, a aflat ca Congresul Evreiesc din Canada a cerut unui librar sa elimine din librarie o carte de-a autorului. Acelasi lucru l-a cerut tuturor librariilor si multe din ele s-au supus. Si în Africa de Sud un ziar sionist scria ca "nici o librarie nu are voie sa spuna ca va vinde carti... ca unele din cartile lui Reed câta vreme anumite grupuri rasiale nu sunt protejate prin lege". "Grupurile rasiale care trebuiau protejate prin lege" se refera la Conventia Genocidului a Natiunilor Unite care prevede pedepse pentru cei care zic ceva ce "ar putea cauza detriment psihic" cuiva; aceasta Conventie legalizeaza cizma de fier a cenzurii ADL-ului. Un senator din Australia, unde autorul n-a calcat niciodata, a atacat o organizatie chipurile "antisemita" de care autorul nu auzise în viata lui sustinând ca "este în strânsa legatura" cu autorul. Ziarele din Australia au publicat aceasta minciuna calomniatoare dar au refuzat s-o corecteze si sa publice adevarul când le-a fost aratat. La o biblioteca din Toronto, un bibliotecar sef lipea notite defaimatoare care "avertizau" cititorii pe copertile cartilor autorului si nu-i pasa când lumea protesta.

Astfel s-a lasat o grea cortina de otel între adevar si mintile maselor de oameni. Politicienii erau de-acum sub calcâiul sionistilor si masele la fel.

Mai ramasese o singura patura care înca nu era total aservita si anume oamenii educati în diverse profesii si expertii de care se plângea Dr. Weizmann. de la început, acestia, împreuna cu "amestecuri din afara, care vin exclusiv din partea evreilor" de care Dr. Weizmann se plângea de asemenea, au fost cei care s-au opus cel mai mult pervertirii societatii de catre sionism. Administratorii de cariera care nu depindeau de alegeri, expertii priceputi în probleme tehnice, soldatii de profesie, n-au putut fi facuti sa minta. Acestia au fost total subjugati si facuti sa actioneze împotriva constiintei lor doar dupa ce aparatul de stat a fost total capturat, astfel încât salariatul poate fi dat afara, poate muri de foame nemaifiind angajat nicaieri, poate fi arestat daca nu se supune ADL-ului. Autorul a vazut în 1943 o încercare a ADL-ului de acest fel. În acel an s-a initiat o lista neagra secreta unde sa fie notati cei cu constiinta care nu puteau fi folositi în scopuri subversive si care trebuiau eliminati din aparatul de stat american. Lista a devenit curând foarte lunga, bazat pe dosarele pe care le alcatuia ADL si care erau apoi introduse în fisa de cadre a salariatilor guvernului american. Astfel s-a cladit baza de operatie a unei politii secrete ca cea din comunism, cu dosare si delatiuni gata pregatite. ADL-ul este, cum zice Martin Dies, "o organizatie terorista care nu-si foloseste fortele ca sa apere renumele evreilor ci ca sa forteze si sa supuna pe altii scopurilor lor prin metode teroriste: de fapt nu este o liga a Anti-Defaimarii ci o Liga a Defaimarii". Dar în 1956 presedintele Eisenhower a trimis la conventia anuala a acestei Ligi mesajul lingusitor ca "ea reaminteste natiunii ca idealurile religioase trebuie sa domine toate aspectele vietii".

Unii functionari vazând listele negre si dosarele cu delatiunile pe care ADL-ul le introducea în fisele de cadre ale tuturor functionarilor guvernului american s-au plâns unor membri ai Congresului. Dar guvernul prin cei mai sus pusi se straduia sa le astupe gura si sa acopere totul si nici plângerile la Congress n-ar fi dus la nimic daca n-ar fi aflat chiar membrii Congresului ca si ei erau pe lista neagra! Roosevelt si administratia lui lucrasera asa de bine la regulamente încât ADL-ul n-a putut fi împiedecat sa faca ce vrea cu dosarele de cadre ale guvernului Statelor Unite si singura vina ce s-a putut gasi a fost ca "s-au folosit în acest scop fonduri ce nu fusesera initial prevazute pentru aceasta activitate", deci era ceva de jurisdictia controlului cheltuielilor. O comisie de investigatie a cheltuielilor s-a întrunit sub congresmanul Clare E. Hoffman la 3, 6 si 7 Octombrie 1947. Atunci vreo suta de senatori si congresmeni americani au aflat ca ei si sotiile lor erau descrisi în dosarele lor de cadre de la guvern ca "nazisti" si ca aceasta informatie provenea de la ADL si Comitetul Evreiesc American printr-o firma de avocati sionisti. Când seful Departamentului de Cadre al Salariatilor Guvernului Statelor Unite a depus în fata comisiei de ancheta, a aratat ca existau vreo "750.000 de fise" ale unor oameni care trebuiau respinsi si nu trebuiau lasati sa lucreze pentru guvernul american, pregatite de o firma din New York si ca copii ale acestor fise au fost facute si trimise fiecarei ramuri a guvernului american pe întreg cuprinsul Statelor Unite, la fiecare birou si ca el n-avea putere sa arate aceste fise, caci numai cei trei sefi ai Comisiei Salariatilor Guvernului, care raportau direct la presedintele Statelor Unite, aveau caderea sa dezvaluie fisele. Cei trei sefi, Mitchell, Flemming si D-ra Perkins, au refuzat sa arate fisele zicând ca nu-i lasa presedintele (fisele au fost introduse în dosarele de cadre de catre Roosevelt, dar acum presedintele care se opunea dezvaluirii lor era Truman). Hoffman a spus ca "afla pentru prima data de existenta Gestapo-ului în America", si-a întrebat daca lista neagra-i cuprinde si pe cei care n-au facut niciodata cerere sa lucreze la guvern. Mitchell a raspuns ca da, listele negre sunt nelimitate si cuprind absolut pe oricine care traieste pe continent. "Cum, pe oricine si pe toti din toata tara?" s-a mirat Hoffman si cei trei sefi au raspuns afirmativ. Astfel, doar în 1943 se adaugasera 487.033 de fise în dosarele secrete cu delatiunile ADL-ului si operatiunea asta cerea munca a zeci de oameni. Dar exact când acesti zeci de oameni introduceau denunturi secrete în fisele de cadre ale tuturor oamenilor, Comisia Functionarilor Guvernului American interzisese sa mai fie întrebat cineva daca este comunist (la initiativa lui Roosevelt). Sefii serviciului de cadre s-au ferit din toate puterile sa auda sau sa vorbeasca despre rolul ADL-ului si amuteau imediat ce auzeau de acest ADL. Raportul oficial, surprinzator de sincer, a aratat ca ADL-ul are puterea sa introduca denunturi defaimatoare în dosarele oficiale secrete ale salariatilor si tuturor oamenilor fara stirea acestora, dosare care sunt apoi cu usurinta convertite în dosare ale politiei secrete care are astfel control asupra tuturor locuitorilor tarii. Dar cum nu s-a luat nici o masura dupa aceste dezvaluiri, totul a continuat fara întrerupere si dosarele de politie secreta cu denunturile defaimatoare ale ADL-ului continua si-n clipa de fata.

Deja în 1951 si 1952 s-a vazut cum vor fi folosite aceste liste negre, când armata a descins dintr-odata în orasele din California, statul New York si Texas si le-a ocupat în numele "Natiunilor Unite" sau "Guvernului Militar", ocupând primaria, telefoanele si politia si arestând primarii, functionarii si pe unii cetateni, pe care apoi i-au purtat într-o mascarada prin oras costumati cu forta în uniforme "fasciste" aduse de armata. Apoi armata a organizat curti martiale unde-au fost "judecati" acesti "dusmani", a construit lagare de concentrare si-a dat proclamatii împotriva "bandelor de rezistenta" si "conspiratorilor". Acest proces, bine cunoscut celor care-au fost cotropiti de catre trupele sovietice de ocupatie când cu "eliberarea" Europei, i se pare autorului o repetitie generala pentru când guvernul "noii ordini mondiale" pe care-o proclama presedintele Bush va ocupa Statele Unite. Când oamenii revoltati au cerut explicatii de la Pentagon, li s-a raspuns ca "este un eveniment politic asupra caruia armata nu are nici un fel de control"! Presedintele si guvernul Statelor Unite însa au refuzat sa raspunda oricaror întrebari cu privire la acele cotropiri militare.

În 1945, la sfârsitul razboiului, guvernul Statelor Unite era deja asa de total infiltrat si cuprins de cancerul sionist încât slabiciunea si prabusirea Statelor Unite vor veni din interior, de la coruptia generala si totala a republicii, cu toata împotrivirea unei parti a populatiei care înca n-a învatat sa renunte la tara pe care-au construit-o bunicii ei.

Continut (Contents)
Nume (names)
Camin (Home)
Veriga (Links)
Mai mult (More)