Capitolul 42:

Razbunarea talmudica

Astfel la Ialta, în ciuda protestelor Secretarilor de Stat si de Razboi americani Hull si Simson si-ale înaltilor functionari britanici, Churchill si Roosevelt s-au unit cu asiaticul Stalin ca sa transforme restabilirea pacii în lume în razbunarea recomandata în Talmud. Roosevelt înca din Ianuarie 1943 la Casablanca a "enuntat deodata principiul predarii neconditionate", zice Hull, împotriva tuturor principiilor care dainuisera de mii de ani în occident în caz de razboi si conform principiilor de distrugere totala din Talmud. Churchill, zice Hull, "a ramas uluit" si britanicii au cerut sa se evite formula "predarii neconditionate". Totusi Churchill ulterior în Parlament a declarat ca dupa ce Roosevelt a enuntat principiul predarii neconditionate l-a sustinut si el, desi cabinetul britanic dac-ar fi fost consultat ar fi fost împotriva (ceea ce nu l-a împiedecat sa tot ceara întâlniri la nivel înalt cu Stalin). Planul Morgenthau din 1944 este întruparea "predarii neconditionate" din 1943; si uluirea lui Churchill si Roosevelt la vederea scrisului lor pe Planul Morgenthau apare ca o ipocrizie dat fiind ca ulterior tot ei au semnat acordul de la Ialta care întrupeaza principiile Planului Morgenthau. Si astfel au distrus cei doi, Roosevelt si Churchill - nu cladiri si biserici, nu orase si sate si câmpuri si vite si vieti omenesti, caci acestea odata pierdute pot fi înlocuite cu altele la fel care sa le continue, ci întreaga civilizatie crestina care se bazeaza pe omenie si dreptate care odata distrusa si înlocuita cu principiul asiatic al barbariei, tiraniei si persecutiei nedrepte nu mai poate fi renascuta. Caci în occident timp de 19 secole s-a construit o civilizatie în care razboiul era dus între armate si toti combatantii ajunsesera la întelegerea ca populatia civila din teritoriile ocupate nu trebuie facuta sa sufere. Occidentul ajunsese sa respecte steagul alb al cererii de pace, sa respecte convoaiele cu raniti, sa nu maltrateze prizonierii de razboi, sa le acorde îngrijire medicala, sa îngroape mortii inamicului. Crucea rosie, cu semnul crucii pe steag, îngrijea toti ranitii indiferent din ce armata. Razboaiele europene din secolul 19 s-au purtat cu onoare si glorie, cu umanitarism si crutare. Singurul razboi în care câstigatorii s-au razbunat pe cei învinsi cum prescrie Talmudul a fost razboiul civil din America si daca n-ar fi fost asasinat Lincoln imediat la încheierea lui desigur n-ar fi facut-o; si poate chiar de aceea a fost asasinat Lincoln; autorul crede ca a fost victima unei conspiratii nedezvaluite care ar putea fi legata de conspiratia revolutiei mondiale. Un colonel din razboiul burilor povesteste cum, la începutul secolului, armatele îsi lasau ranitii pe câmpul de lupta când se retrageau, "caci noi nu ezitam sa-i lasam pe raniti pe câmpul de lupta stiind sigur ca vor fi luati de pe câmp si îngrijiti de învingatori". Dar când autorul aude despre "pericolul unui nou razboi care sa distruga civilizatia" el stie ca aude vorbe goale, caci civilizatia nu este un obiect care poate fi pulverizat ci este o mentalitate care a fost distrusa atunci când principiilor milei, adevarului si echitatii care guverneaza civilizatia crestina li s-au substituit în 1945 principiile talmudice ale "predarii neconditionate," ale distrugerii totale a celor învinsi.

În 1918 înca nu s-a aplicat razbunarea talmudica celor învinsi; înca au fost lasati civilii nemasacrati, prizonierii de razboi netorturati si ucisi; ce s-a schimbat în 27 de ani astfel încât aceleasi state învingatoare sa devina instrumentele sângeroase ale celei mai cumplite razbunari talmudice împotriva victimelor civile, împotriva ranitilor, a prizonierilor, a femeilor si copiilor masacrati fara mila? Cum au putut aceleasi trupe actiona atât de diferit la interval de numai 27 de ani? Spalarea creierului, propaganda continua dusa de presa si sistemul de educatie total stapânite de secta teribila a distrugerii iudaice e raspunsul. Înca dinainte de încetarea razboiului trupele anglo-americane bombardau orasele si satele cu populatie civila, masacrau în mod organizat civilii, necombatantii, în timp ce în mod public faceau spume la gura acuzând pe nemti de "aceasta barbarie inimaginabila". La 10 Februarie 1944 Roosevelt i-a marturisit lui Stalin între patru ochi ca "se simte si mai însetat de sânge" decât înainte. La 13 si 14 Februarie englezii si americanii au bombardat timp de ore si cu buna stiinta Dresda, oras deschis, lipsit de armata si de orice obiectiv militar, plin de femei si copii care s-au refugiat acolo de urgia bolsevica ce înainta din rasarit. Nimeni nu va sti niciodata câti civili au asasinat, ars si îngropat sub darâmaturi armata engleza si americana în ziua aceea; estimatele variaza între 50.000 si 250.000, deci mult mai multi decât la Hirosima si Nagasaki, unde pentru prima data s-au folosit noile bombe atomice. Si acestea au fost folosite tot împotriva populatiei civile necombatante total lipsite de aparare, desi generalii MacArthur si Louis Mountbatten au protestat împotriva asasinarii civililor si japonezii nu mai era nevoie sa fie bombardati caci erau pe cale de a se preda oricum. La Dresda trupele americane au avut grija sa distruga total unul dintre cele mai frumoase monumente ale civilizatiei europene, catedrala din Dresda, a doua în lume ca marime si una dintre cele mai splendide din lume. Apoi Eisenhower a ordonat trupelor sa se opreasca la Elba si sa astepte sa se reverse puhoiul trupelor bolsevice peste jumatate din Europa, si-a ordonat trupelor lui sa întoarca mitralierele împotriva celor care încercau sa fuga de teroarea asiatica, atât împotriva nemtilor cât si împotriva victimelor lui Hitler; iar cei care au reusit totusi sa fuga au fost apoi luati din lagarele de refugiati si trimisi înapoi la moarte. Anglia abolise sclavia în colonii de-un secol; America abolise sclavia în 1865; acum guvernul englez si cel american introduceau sclavia în Europa în 1945. Dar culmea razbunarii talmudice a fost la Nürnberg, la procesul asa-zisilor criminali de razboi, unde Hitler nici n-a fost amintit macar, desi de 6 ani numele lui era blestemat zilnic de mii de ori în propaganda care inundase lumea, dar Martin Bormann (a carui moarte n-a fost dovedita, cum n-a fost nici a lui Hitler), loctiitorul lui Hitler, a fost inclus. Misterul care învaluie moartea si ramasitele lui Hitler este la fel ca misterul care învaluie începuturile lui. Astfel, nimeni nu vrea sa aminteasca de faptul ca era membru al partidului comunist în tinerete; dosarul lui de tinerete de la politia din Viena a "disparut". Capitanul Roehm i-a povestit unui subaltern de-al lui care i-a povestit autorului ca atunci când trupele Bavariei au izgonit guvernul bolsevic din München în 1919, Adolf Hitler, necunoscut pe-atunci, facea parte din garda personala a emisarului comunist Levine venit de la Moscova, si-a fost arestat dar si-a salvat pielea denuntându-i pe ceilalti colegi ai lui bolsevici; asta explica de ce Hitler l-a ucis pe Roehm imediat ce-a preluat puterea. Titlul original al partidului nazist era "Partidul Social Revolutionar" si Hitler proclama ca va "înfaptui marxismul". Hitler i-a spus lui Hermann Raushing ca organizatia lui e bazata pe modelul comunismului. Autorul l-a cunoscut personal pe Hitler, l-a studiat multi ani si este de parere ca nici una din cartile despre el nu-l prezinta veridic.

La Nürnberg procedura parea anume facuta sa batjocoreasca crestinismul; prizonierii si învinsii erau fortati sa se degradeze ca sa-i distreze pe învingatori. Reprezentantul sovietic a citit actul de acuzare ca hitleristii au deportat oamenii în lagare de munca fortata si i-au smuls din familiile lor - o metoda pe care sovieticii o practicau prin excelenta si care n-a încetat nici azi. În timp ce englezii si americanii ascultau batjocura sovietica, barbati, femei si copii erau smulsi din familiile lor din Polonia si Germania si din tarile ocupate de armata rosie si erau deportati în lagare de sclavi de catre sovietici; iar în pivnitele din Moscova oamenii erau torturati si ucisi fara judecata si de 30 de ani Siberia era un vast cimitir a milioane de oameni nevinovati care nu fusesera nici macar judecati. Dar aici la Nürnberg se proceda "legal" si avea loc "o judecata".

Si în Europa ocupata de trupele sovietice si aliate s-a revarsat apoi razbunarea, a carei inspiratie poate fi gasita dupa semnatura pe care o poarta unele acte simbolice care se leaga de razbunarea talmudica din 1917 identificata prin înscrierea versurilor pe peretii camerei în care-au fost asasinati Romanovii si prin canonizarea lui Iuda Iscariotul. Conducatorii nazisti au fost spânzurati de ziua "judecatii evreiesti" în 1946, repetându-se spânzurarea legendara a lui Aman si-a fiilor lui si reeditându-se astfel razbunarea talmudica a lui Mardoheu. La Oberammergau, unde satenii de trei secole tineau o reprezentatie teatrala a crucificarii lui Hristos, acesti actori au fost judecati ca "criminali de razboi" si condamnati, în afara de actorul care-l facea pe Iuda Iscariotul care-a fost achitat. În deplin acord cu razbunarea talmudica a fost insistenta la Nürnberg si tot timpul de la razboi încoace asupra "crimelor împotriva evreilor", un nou fel de crima aparte, de parca crimele înfaptuite împotriva oamenilor ar fi una dar cele împotriva evreilor sunt cu totul altceva, fiind ei altfel decât ceilalti oameni. În timp ce tribunalul de la Nürnberg inventa un nou fel de crima, unica de neiertat, "crima împotriva evreilor", caci doar evreii conteaza, iar ceilalti peste 90 % din lagarele de concentrare naziste care nu erau evrei nu conteaza, peste 100 de milioane au fost date de catre anglo-americani pe mâna razbunarii talmudice împotriva crestinilor în Europa ocupata de armata rosie. Actul de acuzare de "crima împotriva evreilor" a fost bazat pe cifra legendara de "6 milioane de evrei" care chipurile ar fi fost "ucisi" (ulterior si-au luat seama ca minciuna e prea gogonata si-au înlocuit cuvântul "ucisi" cu cuvintele "au pierit"). Nici un tribunal adevarat n-ar fi pronuntat sentinta pe baza unui act de acuzare total nedovedit, care consta doar dintr-o afirmatie nebazata pe nici un fel de fapt. Cel de la Nürnberg a condamnat pe baza acestor fantasmagorii.

Cifra fantasmagorica a celor 6 milioane de evrei care întâii au fost "ucisi" iar mai apoi "au pierit" s-a nascut la Nürnberg din neant si n-a fost niciodata dovedita prin nimic dar a devenit realitate asa cum au devenit realitate celelalte "persecutii" ale evreilor; tot asa cum în lagarele de concentrare erau peste 90% de nemti, polonezi, etc., dar presa si mass-media difuza ca lagarele de concentrare contin doar evrei; tot asa cum s-au ars carti si doua din 200 de carti erau scrise de evrei dar presa si mass-media trâmbita ca s-au ars cartile evreiesti; tot asa cum la Kiev au fost ucisi "150.000 de bielorusi, ucraineni si evrei" dar presa si mass-media a raportat ca "la Kiev au fost ucisi 150.000 de evrei". În 6 ani de razboi japonezii, nemtii si italienii au reusit sa ucida doar 824.928 de englezi, americani si cetateni din coloniile britanice, folosind toate mijloacele de masacrare pe care le aveau. Daca nemtii ar fi omorât cu adevarat legendarele 6 milioane de evrei, ar fi omorât de 15 ori mai multi decât au omorât cu toata masina lor de razboi; daca ar fi avut de 15 ori mai mult armament, munitii si armata, ar fi câstigat razboiul. [Nota rezumatorului: dupa ce aceasta carte a fost scrisa au aparut rezultatele cercetarilor care arata ca cifra aceasta este o pura inventie si ca pretinsele camere de gazare din lagarele hitleriste au fost construite de americani dupa ocuparea Germaniei, tot asa cum jurnalul Annei Frank, care se pretinde ca a fost scris de o fetita evreica pe vremea nazismului, a fost scris de o persoana matura la New York dupa 1950]. Dar cifra total fantezista de 6 milioane de evrei nici n-ar merita sa fie luata în considerare, daca n-ar fi devenit lozinca razbunarii talmudice care continua si azi.

În nici o perioada istorica membrii tribului lui Iuda n-au putut fi numarati. Procesul de mistificare a început din cea mai adânca antichitate. Facerea scrie ca Iacob a dus în Egipt 70 de persoane, din care în 150 de ani s-au facut 2-3 milioane. Dr. Hans Kohn, eminenta autoritate iudaica, scrie în Encyclopaedia Britannica din 1942: "dat fiind ca... în multe tari recensamântul nu întreaba despre religie... numarul exact de evrei în 1941 n-a putut fi aflat. Nu exista nici un fel de consens despre cine anume este de rasa evreiasca.... chiar daca religia este indicata, nu exista consens cu privire la care anume sunt criteriile care determina religia iudaica. Astfel se presupune ca exista cam 16 milioane de evrei [în lumea întreaga] dar nu se poate dovedi cu nici o cifra reala si distributia lor în lume e si mai imprecisa. Probabil 6 milioane traiesc în Polonia si Uniunea Sovietica". Deci în 1941 nu existau cifre precise; dar acuzatorii de la Nürnberg au avut cifre precise dupa toata transmutarea si exterminarea populatiilor din timpul razboiului, si-au stiut exact c-au fost 6 milioane de evrei "ucisi". În 1937 alta autoritate iudaica, H.M.T. Loewe, zice ca în Uniunea Sovietica erau 2.700.000 de evrei. În 1933 ziarul evreiesc Opinion zice ca erau sub 3 milioane de evrei sovietici, iar enciclopedia oficiala sovietica cita o populatie evreiasca de 3.020.000 de evrei în 1939. Ai zice ca cifra de 3 milioane e reala, caci 4 surse sunt de acord cu privire la ea. Dar în 1943 comisarul sovietic evreu Mikhoels zicea ca "avem 5 milioane de evrei în Uniunea Sovietica azi", dupa cum scrie The Jewish Times din Johannesburg în 1952. În acelasi ziar un scriitor evreu de frunte, Joseph Letvici, zicea ca numarul evreilor sovietici era de 2.500.000 în 1952 si se mira unde-au disparut ceilalti 2 milioane si jumatate. Autorul zice c-au disparut acolo de unde-au aparut cele 6 milioane de evrei "exterminati": în jonglerii si cifre fanteziste.

În 1937 Encyclopaedia Britannica, citând surse evreiesti, da numarul evreilor din Uniunea Sovietica ca fiind de 2.700.000. Mai încolo zice ca evreii erau 6% din populatie si ca populatia totala era de 145 milioane. Dar 6% din 145 milioane sunt 8.700.000 si nu 2.700.000! Exemple de acest fel se pot da la infinit. Astfel, Congresul Evreiesc Mondial din 1953 anunta ca sunt 1.500.000 de evrei în Uniunea Sovietica. Toate cifrele publicate despre evrei sunt iluzorii si fanteziste si n-au nici o baza reala. Totusi s-au facut eforturi de-a le face sa apara astfel încât sa se publice cu 6 milioane mai mult înainte de razboi decât dupa razboi. Astfel, Almanahul Lumii publica în 1947 cifra de 15.688.259 de evrei în toata lumea pentru anul 1939. Apoi acelasi Almanah publica în 1952 tot pentru anul 1939 cifra de 16.643.120, umflând cu un milion numarul evreilor publicat anterior fara sa dea nici o explicatie. Apoi pentru anul 1950 da cifra de 11.940.000 care scazuta din primul numar de evrei publicat pentru 1939 da o scadere de 4 milioane - nu chiar 6 milioane cum s-a pretins la Nürnberg. Dar cifrele astea se bazeaza pe cifra de 2 milioane de evrei sovietici în 1950 - în timp ce comisarul evreu Mikhoels sustine ca erau 5 milioane de evrei sovietici la acea ora. Deci ne putem mira alaturi de Leftvici unde s-au dus celelalte 3 milioane. Daca acceptam cifra lui Mikhoels, din cele pretinse 6 milioane a mai ramas doar un singur milion.

În Anglia Whittaker's Almanac se lupta cu aceleasi fantasme. Pentru anii 1949 si 1950 da cifra de evrei din toata lumea ca fiind 16.838.000 si pentru anul 1949 ca fiind 11.385.200, deci o scadere de aproape 5 milioane si jumatate. Dar dupa aceea da cifre de evrei separat pe tari care adunate dau rezultatul de 13.120.000 si nu 11.385.200. Deci dintr-o data cele 5 milioane s-au facut 3. Whittaker's da pentru 1950 cifra de 5.300.000 de evrei sovietici, nu 2 milioane ca Almanahul Lumii. Aceste publicatii sunt exacte în toate celelalte probleme si daca jongleaza cu cifre fanteziste în ceea ce priveste numarul de evrei nu e vina lor caci ele nu fac altceva decât sa publice cifrele ce li s-au furnizat. Dupa 1950 au si renuntat sa mai dea cifre despre populatia evreiasca.

În fine, ziarul The New York Times, ziar care este proprietate evreiasca într-un oras total dominat de evrei, New York, zicea în 1948 ca la trei ani dupa razboi numarul evreilor din lume era între 15.700.000 si 18.600.000. Deci numarul evreilor a ramas acelasi sau a crescut în timpul razboiului - si atunci de unde cele 6 milioane cu care chipurile a scazut numarul lor? Totusi ce-a zis The New York Times nu mai stie nimeni, dar toata lumea "stie" ca 6 milioane de evrei "au fost exterminati" în timpul razboiului, "stie" de la propaganda mincinoasa si neîntrerupta care repeta aceasta legenda a "exterminarii în masa a evreilor". Istorici care sunt veridici în alte probleme, ca Arnold J. Toynbee, au adoptat legenda: Toynbee zice în volumul 8 al monumentalului lui Studiu al Istoriei ca "nazistii au redus evreii la vest de Uniunea Sovietica de la 6.500.000 la 1.500.000 printr-un proces de exterminare în masa" si zice ca da "doar o cifra statistica", dar tot el spune la subsol ca "cifre exacte nu se pot da bazat pe statistici reale si în 1952 pare imposibil sa se mai obtina informatia necesara". El explica cum si-a bazat afirmatia pe "calcule [facute de evrei] în care sunt multe surse de erori posibile" si încheie zicând ca pe baza lor "se poate aprecia ca vreo 5 milioane de evrei au fost ucisi de nazisti". Aprecierea nu este istorie. Si tribunalul de la Nürnberg, acceptând fantasmagoria celor 6 milioane iluzorii de evrei "ucisi" de nazisti, a insultat memoria celor 825.000 de soldati si civili cu adevarat ucisi de nazisti.
Nu se va afla niciodata câti evrei au pierit cu adevarat în timpul celui de-al doilea razboi mondial, tot asa cum nu se va putea afla niciodata cine este evreu si câti evrei traiesc în lume la un moment dat. Orice încercare de a afla adevarul în aceste privinte este imediat suprimata si pedepsita ca fiind "antisemitism". In Anglia, de ex., "numarul exact de evrei ramâne un mister" (The Zionist Record, Johannesburg). În America, Roosevelt a eliminat apartenenta religioasa de pe forma de imigrare, ca sa nu se poata vedea cum numai evreii sunt admisi fara cote de imigrare. Liga Împotriva Defaimarii si Comitetul Evreiesc American s-au opus cu îndârjire în 1952 legii McCarran-Walter care din nou cerea declaratia de apartenenta la imigrare si presedintele Truman a radiat legea care a fost votata în Congres, dar chiar daca acea lege ar fi respectata (si nu e) n-ar însemna nimic, caci oricine putea scrie orice la acea rubrica.

Parerea autorului este ca daca au murit evrei, au murit în aceeasi proportie în care traiau în restul populatiei; adica circa 6% din victime au fost evrei, daca 6% din locuitori erau evrei si restul de 94% de victime din lagarele de concentrare erau cehi, polonezi, nemti, etc. Aceasta este si parerea tuturor supravietuitorilor care au fost cu adevarat în lagarele de concentrare nazista. Aceste victime aveau toata simpatia pentru evreii care au suferit alaturi de ei si ca si ei, dar nu pricepeau de ce se sustine ca numai evreii au fost victime si-au suferit si se neaga total existenta celorlalti 94%. Se vede imediat de ce, daca se ia în considerare razbunarea talmudica si spânzurarea nazistilor de "ziua judecatii" talmudice, caci cauza talmudistilor din ghetourile Rusiei a determinat toata istoria omenirii de la 1946 încoace.

Un martor ocular a povestit autorului cum sentinta urma sa fie data de Tribunalul de la Nürnberg la 30 Septembrie si 1 Octombrie 1946, între anul nou iudaic care cade pe 26 Septembrie si ziua pocaintei catre Iehova care cade pe 5 Octombrie si executiile au avut loc imediat, la 16 Octombrie, ziua de hosana rabba evreiasca, ziua când zeul iudaic Iehova dupa ce si-a dat verdictul si-a asteptat ca sa se mai pocaiasca unii, îsi da verdictul final. Zice martorul ocular: "toti credeau ca verdictul va fi scris mai devreme, dar a fost întârziat de o suma de circumstante minore si data a fost fixata în jur de 15 Septembrie... apoi X, unul dintre judecatori, a obiectat la o formulare a unei parti din verdict, ... Si au calculat în linii mari cam cât timp e necesar ca sa recopieze verdictul reformulat; si asa s-a ajuns la data verdictului". Autorul nu divulga numele judecatorului care a ridicat obiectia pentru a împinge data verdictului si executiei ca sa coincida cu ziua razbunarii lui Iehova. Anthony Eden vorbea în Parlamentul englez înca la 17 Decembrie 1942 despre evrei si-i ameninta pe "cei care nu vor scapa de razbunare". Roosevelt facea declaratii similare în America.

Tribunalul de la Nürnberg a fost repetat în sumedenie de judecati similare a "crimelor împotriva evreilor" în toata lumea si încetul cu încetul s-au aflat crâmpeie de adevar în decursul anilor despre ele. Americanii au executat la Dachau sentinte împotriva a 297 de oameni, care au fost batjocoriti în pantomime în care au fost adusi cu capul strâns legat în saci negri, cu frânghii în jurul gâtului si "judecati" în fata altarelor si crucifixelor desecrate; care au fost torturati ca sa li se smulga confesiuni ca ar fi facut lucruri total imaginare, ca apoi acele confesiuni sa fie aduse ca dovezi în tribunalele reale în care erau judecati ulterior, când ei credeau ca judecata deja avusese loc. Cea mai mare judecata-batjocura de acest fel a fost procesul Malmedy din 1945-46, unde 43 oameni au fost condamnati la moarte pentru ca se pretindea ca ei ar fi ucis prizonieri americani lânga Malmedy în 1944, o acuzatie menita sa-i satisfaca pe americani; dar cei care i-au torturat pe acei nenorociti ca sa le smulga confesiuni nu erau americani ci erau evrei din Austria care imigrasera în Statele Unite chiar înainte de razboi si care sub Roosevelt repede-au ajuns gradati în armata americana. Un american adevarat care i-a vazut ce faceau la aceste batjocuri de procese si-a dat demisia dezgustat de sadismul pe care-l vedea ca-l aplica acesti evrei din Austria deveniti ofiteri americani. Apoi un colonel care luase parte la aceste batjocuri sadice a recunoscut totul în fata Senatului dar a sustinut ca procedura era în regula de vreme ce tribunalul stia ca confesiunile au fost smulse sub tortura si ca în fond prizonierii puteau sa-si dea seama ca slujba diavolului la care erau obligati sa participe era o judecata în bataie de joc, ca doar vedeau ca n-au avocat. O comisie de ancheta a stabilit ca au avut loc acele "judecati - slujbe diabolice" cu sadism, altar, frânghie în jurul gâtului, gluga neagra pe cap si asa mai departe în care "un individ sau indivizi îmbracat ca un ofiter american ce pretindea ca e judecator si altii îmbracati în uniforme americane ce pretindeau ca sunt procuror etc". smulgeau confesiuni si în consecinta unele sentinte la moarte au fost comutate. Apoi judecatorul Gordon Simpson din Texas a apreciat ca aceste proceduri "nu sunt americane" si ca "au fost adoptate la conferinta celor patru puteri de la Londra", ca "nu s-au putut gasi destui ofiteri americani dispusi sa ia parte" la aceste tribunale si de aceea "au trebuit sa se foloseasca de serviciile unor refugiati germani". Deci procedura de slujba diavolului, de tortura pentru a smulge confesiuni false, de batjocura religiei si-a judecatii, erau provenite din hotarârea politicienilor de la Londra si Washington care s-au întrunit la conferinta celor patru mari puteri. În Ianuarie 1953, doi evrei din Viena care imigrasera în America în 1938 si 1940, la 16 si 26 de ani, au fost prinsi cum transmiteau ambasadei sovietice documente secrete militare americane. Sub Roosevelt ei fusesera facuti ofiteri americani si în 1945 fusesera membrii în tribunalele în care se batjocorisera si executasera victimele razbunarii talmudice. Fiind acum dovediti spioni si agenti bolsevici, un ofiter american de la guvernamântul militar al Vienei a spus: "prea multi dintre americanii care-au fost membrii în tribunalul de la Nürnberg erau sau comunisti sau unelte ale comunistilor... membrii acelui tribunal, la încheierea lui, s-au împrastiat, multi au ajuns în Departamentul de Stat american, altii la Natiunile Unite". Apoi în 1949 s-a dovedit ca traducerile facute în tribunalul de la Nürnberg "au introdus multe erori serioase ca dovezi din cauza traducerilor defectuoase din germana si alte limbi în engleza si aceste erori în unele cazuri erau facute de oameni legati de comunism". Dar comunistii erau stapâni pe Tribunalul de la Nürnberg, unde dadeau sentinte la moarte pretinzând ca altii au comis crimele pe care ei le comiteau.

De cealalta parte, în Germania de Est, razbunarea talmudica era la fel de hidoasa. Mongolii din armata sovietica erau incitati de discursurile repetate ale lui Ilia Ehrenburg de la Moscova sa maltrateze în special femeile gravide si sa cauzeze moarte si celor nenascuti înca. Frances Faviell, o americanca din Berlin, s-a umplut de groaza citind jurnalul intim al servitoarei ei, Lotte, în care Lotte descria cum "ea si mii de femei, chiar de 65 de ani, au fost violate de hoarda mongola sovietica, nu odata ci în lant de un mongol dupa altul, în timp ce copiii lor plângeau alaturi". Scrie Frances Faviell cum Lotte "nota la lumina unei lanterna datele si detaliile lanturilor de violuri si cum au fost omorâti cei care încercau sa le protejeze pe batrâne, explicatia ofiterului rus care-a gasit trupurile neînsufletite ale victimelor... cum el i-a explicat Lottei ca trupele aveau voie sa jefuiasca si sa ucida cum vor 24 de ore [Plunderfreiheit]... Era cel mai oribil document pe care l-am citit", încheie Frances Faviell. Roosevelt si ginerele lui închinau la Ialta cu Stalin pentru Plunderfreiheit, libertatea razbunarii talmudice. În August 1947 Nigel Birch, membru în Parlamentul britanic, a gasit 4000 de nemti tinuti de ani de zile în lagare de concentrare fara judecata si fara motiv. Când în fine erau târâti în fata unui tribunal, li se punea o singura întrebare : "n-ai stiut ca evreii erau persecutati?" Altcineva nimeni n-a mai fost persecutat, chipurile.

Printre primele masuri luate de guvernele englez si american a fost legea împotriva "antisemitismului", care fusese printre primele legi bolsevice din 1918. Înca 10 ani mai târziu, în 1955, nemtii erau închisi si jefuiti de tot ce aveau pentru ca "aveau prejudecati împotriva evreilor". În 1956 un evreu nascut în Austria dar care traia în Anglia unde n-avea cum fi persecutat de nazisti l-a dat în judecata pe un neamt pentru ca avea "prejudecati împotriva evreilor". Astfel legea împotriva antisemitismului este de fapt o lege împotriva adevarului, caci interzice orice cercetare a vreunei pretentii oricât de absurde de-a oricarui evreu pe motiv ca a cauta sa stabilesti adevarul înseamna ca nu-l crezi din cauza ca ai "prejudecata împotriva evreilor". Iata legea împotriva antisemitismului în actiune, descrisa de ziarul The Jewish Herald din Johannesburg: "Philip Auerbach... ardea de mândrie evreiasca si ura împotriva nazismului german... Era fara mila si fara crutare când fortele americane înca urau si ele pe nemti si erau înca gata sa-i execute ordinele, sa colaboreze cu el în a lua de la nemti ce jefuisera, dându-i mâna libera sa semneze mandate, sa perchezitioneze, sa aresteze si sa bage teroarea în oameni... În zilele când Philip Auerbach aparea în fruntea imenselor demonstratii evreiesti din Germania postbelica, înalti ofiteri americani de obicei îl însoteau, aratând cât e de puternic. Cu steagul evreiesc în fruntea acestor demonstratii, Auerbach primea salutul, orchestra cânta Hatikvah si zeci de mii se alaturau în ofensiva politica permanenta pentru deschiderea portilor Palestinei înainte de restaurarea statului... E imposibil de evaluat ce valori a carat Auerbach din Germania în bani si bunuri de tot felul, masinarii, haine, mobile, automobile, toate felurile de marfuri... numai autoritatile militare erau mai puternice decât el în Germania". Acest Auerbach era un cetatean particular si putea folosi armata americana sa-l ajute sa jefuiasca. Crimele lui au devenit atât de mari încât pâna la urma chiar si organizatiile evreiesti s-au departat de el (el jefuia impartial evrei si crestini laolalta), dar nu din motive morale; peste 7 ani când Germania de Vest a devenit interesanta pentru americani Philip Auerbach a fost arestat pentru ca "si-a însusit liste interminabile de bunuri carate de el din Germania cu documente false si posibil cu ajutorul altor ofiteri evrei din armata americana si a unor organizatii caritabile evreiesti". Dar în 1952 statul Vest German a fost obligat sa plateasca "despagubiri" de razboi statului Israel nou-nascut si ca sa se evite publicarea jafului organizat de Auerbach cu ajutorul armatei americane, a fost scos de sub acuzare. Daca s-ar fi dat curs si s-ar fi vazut cum au jefuit ei Germania, ar fi fost greu sa se pretinda "reparatii" pentru statul Israel de la Germania pentru "pierderile suferite". De aceea Auerbach a fost judecat împreuna cu un rabin doar pentru un fleac; pentru ca au furat $700.000, pentru santaj, luare de mita si fals în contabilitate. A fost condamnat la trei ani si jumatate si s-a sinucis mai târziu. Presa engleza si americana s-au referit succint la Auerbach, facând aluzie la "antisemitismul din Germania". Presa evreiasca a preluat tema, cu reprosuri isterice pentru sinuciderea lui Auerbach, întrebând "pe capul cui sa cada sângele lui" si sustinând ca a judeca pe Auerbach pentru furt e persecutie antisemita, caci "evreii la vremea aceea în mod justificat ignorau consideratii de ce e si ce nu e drept pentru Germani" (The Jewish Herald). Singurul care n-a fost de acord a fost un evreu care-a scris în The New York Daily News si care fusese si el jefuit de Auerbach; daca n-ar fi fost evreu, nici un ziar nu i-ar fi publicat scrisoarea si ar fi fost haituit pentru "antisemitism".

Publicul occidental nu stia ce se-ntâmpla în Germania si dac-ar fi stiut tot n-ar fi miscat, caci avea creierul spalat de propaganda, cum îl are si-acum si ura sau adora la comanda ziarelor. Spalarea mintii continua zilnic cu jurnale de actualitati unde se aratau fotografii cu mormane de cadavre si se pretindea ca sunt evrei exterminati de nazisti. Putini au avut curajul si integritatea mintala sa caute sa afle adevarul despre acele mormane de cadavre, care bineînteles ca nu erau evrei. Margaret Bubers Newmann, care-a petrecut 5 ani arestata în lagarul de concentrare de la Ravensbruck, povesteste cine erau în realitate acei morti. Primii care-au murit, spune ea, au fost cei bolnavi si infirmi si cei incapabili de munca, apoi "rasele inferioare", printre care polonezii au murit primii, apoi cehii, lituanienii, estonii si letonii si ungurii si apoi ceilalti. Dar cel mai amar adevar este ca nu numai ca evreii nu erau victimele, nu numai ca nu ei erau mortii împinsi cu buldozerul în mormane, dar ei erau gardienii si satrapii care-i torturau pe detinuti, caci la vremea când anglo-americanii au filmat mormanele de cadavre lagarele de concentrare se aflau în zona sovietica si victimele erau anticomunistii, iar evreii erau sefii comunisti ai lagarelor de concentrare. Au fost extrem de fericiti sa-i extermine pe dusmanii hitlerismului, caci aceia erau dusmanii comunismului si daca nu i-ar fi exterminat, ar fi supravietuit ca sa lupte împotriva bolsevismului evreiesc. Lumea continua sa creada ca Hitler si Stalin erau adversari. Au luptat unul împotriva altuia, e adevarat, dar amândoi erau soldatii revolutiei mondiale, amândoi îsi trageau puterea din conspiratia secreta care-a început sa fie cunoscuta în Europa de la Weishaupt. Hitler i-a spus lui Hermann Rauschning: "am primit iluminare si idei de la francmasoni cum n-as fi putut primi de la nimeni altul" (exact asa zicea si Adam Weishaupt); zice Hitler: "am învatat mult de la marxism... întregul nazism se bazeaza pe marxism".

Comunistii au pus mâna pe lagarele de concentrare hitleriste unde-au exterminat victimele nazismului care supravietuisera. Aceasta le-a fost posibil datorita politicii guvernelor occidentale de promovare a extinderii bolsevismului în lume. Autorul povesteste cât de uluit a fost când un pilot englez i-a povestit de zborurile lui în Iugoslavia unde ducea saci cu bani de aur (în timp ce cetatenii britanici nu aveau voie sa aiba bani de aur), ca sa-l instaureze pe comunistul Tito la putere. La fel maiorul W. Stanley Moss i-a vazut pe comunistii de la comanda luptei de partizani cum se scaldau în aur care, zice el, "nu venea din Rusia; le fusese facut cadou comunistilor de catre aliati. Ani de zile au curs banii la trupele de gherila ca sa-si duca razboiul, dar comunistii au folosit doar o mica parte ca sa lupte împotriva nemtilor". In toate tarile lucrurile se repetau. Comandorul Yeo-Thomas, trimis în Franta la trupele de rezistenta, raporta la Londra ca "partidul comunist francez vrea ca în ziua victoriei sa se ridice si sa puna stapânire pe toata tara, în timp ce speaker-ii de la BBC îsi bat joc de francezii care se tem de bau-baul comunist". In 1952 Sisley Huddleston a descris rezultatul politicii de promovare a comunistilor: în ziua "eliberarii" Frantei comunistii au asasinat cu sânge rece si cu premeditare peste o suta de mii de cetateni francezi. Astfel când masele de oameni vedeau la jurnale de actualitati mormane de cadavre filmate de englezi si americani, ei vedeau opera comunistilor, care erau majoritatea evrei, vedeau starea de lucruri pe care guvernele lor si armatele lor o introdusesera si o permanentizasera în Europa si-si închipuiau ca vad victime evreiesti ale nazistilor. Adevarul a iesit la iveala în 1948 dar autorul nu crede ca milioanele cu creierul spalat în 1945 au mai aflat vreodata adevarul; poate unul la milion.

În 1948 eroul Tito al Iugoslaviei se ciorovaia cu Kremlinul, lucru periculos pentru un comunist si ca sa se protejeze s-a hotarât sa dezvaluie câte putin din ce stia, calculând ca rusii îi vor da pace ca sa-i cumpere tacerea. Le-a intentat un proces la 13 dintre cei mai intimi colaboratori de-ai lui comunisti, din conducerea partidului comunist si-a statului, pentru ca au participat la masacrarea în masa a prizonierilor în cel mai infam lagar de concentrare de la Dachau. Adevarul iese la iveala în moduri stranii, desi în lumea noastra cu mass-media cenzurata si stapânita de aceeasi mâna ascunsa adevarul nu merge prea departe. Wilhelm Spielfried, batrân ofiter austriac care-a supravietuit la Dachau, în confuzia preluarii lagarului de catre trupele anglo-americane, a furat din biroul comandantului lagarului un fisier care continea numele celor ucisi si felul în care-au murit, semnat de ofiterul responsabil în fiecare caz. Printre acesti ofiteri care-i ucideau pe detinuti erau colaboratorii comunisti ai lui Tito, înalti membri ai guvernului si partidului comunist iugoslav. Spielfried a reusit sa publice o parte din acest fisier si restul fisierului asteapta sa se nasca un editor destul de curajos care sa-l publice.

Josif Brosz Tito fusese el însusi agent sovietic din 1934. În 1948 si-a acuzat colegii si colaboratorii Oskar Juranici, Branko Dil, Stane Oswald, Janko Pufler, Milan Stepisnic, Karl Barle, Boris Kreintz si Miro Kosir si altii. Toti erau fosti membrii ai brigazii internationale comuniste din Spania si agenti ai politiei secrete sovietice. Toti au facut confesiunile obisnuite si toti s-au aparat spunând ca n-au ucis niciodata nici un comunist si ca totdeauna ucideau conservatori, liberali, catolici, protestanti, ortodocsi, evrei chiar si tigani, dar numai daca nu erau comunisti. Iata cum colabora gestapo-ul lui Hitler cu politia secreta sovietica în ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial: în lagare se formau "comitete antifasciste". Daca Hitler si Gestapo-ul lui ar fi fost anticomunisti, aceste comitete ar fi trebuit sa fie primele victime dar în realitate ele au fost acceptate ca reprezentându-i pe prizonieri si primeau privilegii, cu conditia sa participe la masacre. Astfel s-a asigurat ca nu vor fi anticomunisti în Germania dupa razboi. Masele din occident si-au închipuit si-si închipuie înca ca nazismul si comunismul sunt lucruri opuse, când în realitate sunt unul si-acelasi lucru. Karl Stern, evreu din Germania devenit cetatean american si convertit la crestinism, povesteste cum în Germania hitlerista lucra la un spital de psihiatrie unde i-a auzit pe medicii nazisti explicând teoria revolutiei permanente a lui Trotki. I-a întrebat cu uimire: "Domnilor, vad ca va extrageti strategia politica din Trotki. Nu e ciudat ca voi nazistii îl citati pe Trotki, un evreu bolsevic, ca învatatorul vostru? Ei au râs de mine ca de un taranoi prost neintrodus într-ale politicii, cum si eram..." povesteste Stern. "Ei faceau parte dintr-o aripa foarte puternica a partidului nazist care cerea o alianta între Rusia comunista si Germania nazista împotriva capitalismului occidental, cum îi ziceau ei... Daca nu erai atent nu stiai daca te afli între bolsevici sau între nazisti si în cele din urma era cam tot pe-acolo".

Acuzatii lui Tito povestesc. Juranici a declarat: "Da, am ucis sute de mii la Dachau, si-am participat la experiente pe oameni; asta era sarcina mea". Dil a povestit cum în cursul experientelor despre coagularea sângelui împusca oamenii în piept. Pufler înjecta prizonierii cu bacilii malariei ca sa faca observatii clinice. "Mureau ca mustele," povestea el. Apoi se întorceau printre detinuti cu niste istorii despre felul miraculos în care au scapat si cum toti ceilalti erau morti, nimeni nu-i contrazicea. Aceste confesiuni însa sunt adevarate, caci sunt confirmate de fisierul lui Wilhelm Spielfried. Criminalii titoisti au fost executati dar nu pentru crimele lor ci ca pioni în jocul lui Tito cu Kremlinul. Ei executasera ordinul suprem al revolutiei mondiale, care spune ca razboiul se duce pentru propasirea revolutiei, nu pentru înfrângerea inamicului; ei facusera ce-au facut sovieticii în padurea Katyn din Polonia, când au masacrat cei 15.000 de ofiteri polonezi; ei au demolat statele nationale si-au pus bazele revolutiei mondiale si guvernului supranational.

Confesiunile acuzatilor lui Tito au fost confirmate de tot felul de oameni, supravietuitori ai lagarelor de concentrare. Odo Nansen, fiul celebrului explorator, scrie despre detentia lui în lagarul de la Sachsenhausen: "extraordinar cum conduc comunistii lagarul aici; dupa nazisti comunistii au toata puterea si atrag alti comunisti din alte tari si-i pun în pozitii cheie... Multi prizonieri norvegieni s-au dat cu comunistii. Pe lânga avantajele materiale se asteapta ca Rusia sa fie mare si tare dupa razboi... Ieri seara am vorbit cu un sef de bloc, un comunist. Când el si-ai lui vor lua puterea, nu numai ca se vor razbuna dar vor fi mult mai brutali si mai cruzi decât au fost nazistii cu noi. Nu puteam deloc sa-l conving sa fie mai uman pe blocul acela de ura si razbunare, care-avea o singura obsesie: sa instaureze o noua dictatura". Comandorul Yeo-Thomas, parasutat în Franta, a fost luat prizonier si dus la Buchenwald, unde un alt ofiter britanic i-a spus sa ascunda faptul ca este ofiter, sau ca în timp de pace a avut o pozitie sociala oarecare: "administratia interna a lagarului", i-a spus el, "e în mâna comunistilor... Buchenwald e cel mai rau lagar din Germania, n-ai practic nici o sansa de supravietuire". Comandorul povesteste cum cei trei sefi ai lagarului erau niste comunisti sub ordinele carora "prizonierii erau inoculati cu tifos si alti bacili si apoi erau observati cum reactioneaza la diverse vaccinuri; totdeauna mureau". Din 37 de ofiteri au supravietuit trei; ceilalti au fost agatati de cârlige de peretii crematoriului si omorâti prin strangulare rituala talmudica înceata. Cei trei supravietuitori se temeau de prizonierii comunisti mai mult decât de ofiterii nazisti.

Comunistii administrau intern lagarele de concentrare naziste; comunistii torturau si ucideau victimele. Singura diferenta dintre ei si gardienii nazisti era ca ei erau mai ticalosi caci nazistii executau ordine dar comunistii îsi tradau, torturau si ucideau tovarasii prizonieri ca si ei în mod voluntar. Cum comunistii sunt cea mai mare parte evrei hazari din est, în mod natural acesti torturatori si ucigasi din lagarele de concentrare se recoltau tot dintre ei. Ca toti oamenii, evreii sunt unii buni, altii rai. Dar masele largi au creierul spalat cu o imagine în care evreii erau victime si nazistii erau tortionarii. Realitatea a fost invers: evreii erau o fractiune mica din totalul prizonierilor si în ultimii trei ani, când au fost morti masive, tortionarii erau majoritatea comunistii si între ei multi erau evrei. Autorul are o serie de documente extrase din ziare evreiesti în care evrei care-au fost prizonieri la Auschwitz, Vlanow, Muhldorf si alte lagare îi denunta pe evreii tortionari din aceste lagare. Cei denuntati au fost "judecati" de un tribunal de rabini în tarile occidentale sau de un tribunal din Tel Aviv si desi faptele lor sunt ca si-ale celor judecati de Tito, nimic nu s-a dat în vileag restului lumii si nici nu exista vreo mentiune ca s-ar fi pronuntat vreo sentinta. De unde se trage concluzia ca peste evrei n-au jurisdictie legile carora le sunt supusi altii. (In 1950 functia Biroului de Relatii cu Publicul al Consiliului Executiv al Evreilor din Australia era de a "ascunde ochilor publicului mici sau mari aberatii ale evreilor". Aceasta ascundere de ochii publicului are loc tot timpul în occident).

La Tel Aviv un medic evreu si doua evreice au fost acuzati ca au facut injectii mortale prizonierilor de la Auschwitz, ca le-au mutilat organele sexuale în "experiente stiintifice" si i-au trimis la moarte. Un alt caz din Tel Aviv din 1951 este al unui doctor evreu acuzat de acte de brutalitate la lagarul de concentrare nazist de la Vlanow unde era aghiotantul comandantului. O evreica a povestit cum a batut-o pâna si-a pierdut cunostinta si când si-a revenit a vazut ca cei trei copii ai ei de 12, 15 si 18 ani fusesera împuscati lânga ea. Cu doua saptamâni înainte, povesteste ea, acel doctor evreu a luat 30 de prizonieri, între care sotul ei si i-a împuscat. Autorul n-a putut afla daca s-a dat vreo sentinta nici împotriva acestor doctori.

La New York un comitet format din trei membri (numarul levitic prescris) l-a audiat pe un evreu care-a acuzat un functionar de la sinagoga ca pe vremea când era supraveghetor la Muhldorf a ucis un prizonier si apoi comitetul a decis sa trimita cazul fara nici o recomandare comunitatii evreiesti din orasul acuzatului. În toate cazurile era clar ca numai crimele împotriva altor evrei sunt luate în considerare; crimele împotriva goimilor nu conteaza.

Un alt caz a fost judecat în Israel în 1954-55, unde un evreu ungur a distribuit o brosura în care-l acuza pe un demnitar din guvernul israelian numit Dr. Israel Kastner ca colaborase cu nazistii în Ungaria pe vremea razboiului, pregatise masacrarea evreilor, salvase un criminal de razboi nazist, etc. Dr. Kastner l-a dat în judecata pentru calomnie si dupa 9 luni judecatorul israelian a decis ca nu era calomnie fiind acuzele adevarate, pentru ca Dr. Kastner colaborase cu nazistii si-si "vânduse sufletul diavolului". Primul Ministru israelian Moshe Sharett a comentat ca "îti poti vinde sufletul diavolului pentru a salva evrei", dar acuzatia era ca tradase evreii, nu-i salvase. Apoi guvernul israelian a anuntat ca va face apel, prin procurorul general si apoi nu s-a mai auzit nimic. Astfel, crimele evreilor nu pot fi judecate decât între ei si autorul n-a auzit niciodata ca s-ar fi pedepsit vreuna. Dintre toate miile de procese de "criminali de razboi", dintre miile de condamnari la moarte, autorul n-a gasit decât un singur caz în care niste evrei au fost judecati alaturi de altii: printre 23 de gardieni de la lagarul de concentrare Breendouck din Antwerp, trei erau evrei, Walter Obler, Leo Schmandt si Sally Levin. Obler si Levin au fost condamnati la moarte si Schmandt la 15 ani închisoare. Discutând despre "antisemitism" cu A. K. Chesterton, Joseph Letwici a zis despre acest caz: "Ce arata? Ca exista bestii omenesti peste tot, ca nici evreii nu sunt mai imuni decât altii". Adevarat, dar nu despre asta e vorba. E vorba de spalarea creierului maselor, care au fost îndoctrinate ca numai evreii au fost victime si numai ne-evreii, "antisemitii", au fost tortionari; e vorba de minciuna care sta la baza distrugerii generale ce se pregateste.

Nu putini au fost evreii care l-au ajutat pe Hitler. Lordul Templeton, ambasadorul englez în Spania, povesteste cum Franco (el însusi evreu de origine) "lasa luni de zile sa se difuzeze propaganda nazista prin toate ziarele, nici unuia nefiindu-i permis sa scrie altfel. Tonul îl dadea un evreu sinistru din rasaritul Europei pe nume Lazare,... care la Iena îl slujea pe Hitler militând pentru anexarea Austriei. Era o figura importanta în lumea nazista. La ambasada germana avea mai multa putere decât ambasadorul si de-acolo dicta nu numai tonul general dar chiar cuvintele ce trebuiau publicate în ziarele spaniole... printr-un amestec viclean de dictatura brutala si corupere fara perdea, reusise sa faca ziarele spaniole sa devina mai veninoase decât cele nemtesti". Autorul l-a cunoscut personal pe Lazare în 1937 si prin el esalonul evreiesc din dictatura hitlerista. Un conspirator suav, zâmbitor si ce se vrea simpatic, Lazare era atasat de presa al legatiei austriece din Bucuresti. Cum Austria se temea de anexarea ce-a venit în 1938, functionarii ei ar fi trebuit sa fie antinazisti, mai ales evreii. Autorul a fost uimit de luxul în care traia Lazare, atasat de presa al unei tari care nu-si putea permite sa-l plateasca, asa saraca era Austria pe-atunci, si-a presupus ca Lazare facea ce faceau atâtia în Bucuresti si anume afaceri grase. Lazare facea afaceri dar nu cu blanuri si covoare cum credea autorul ci cu nazistii. Când a fost anexata Austria, seful presei austriece care le-a explicat corespondentilor de presa cum beneficiaza Austria, Germania si întreaga omenire de pe urma faptului ca Hitler a invadat Austria nu era altul decât chiar Lazare, "austriacul" (în realitate Lazare era evreu din Turcia). L-a recunoscut si l-a salutat pe autor pe nume cu dezinvoltura si nu s-a jenat deloc. Cu mass-media controlata de Lazare si altii ca el, nu e de mirare ca ceea ce cred oamenii nu seamana deloc cu realitatea.

Razbunarea talmudica a determinat doua transmutatii masive de populatie: cei ce se refugiasera în "lumea libera" au fost mânati de armatele anglo-americane înapoi în sclavia comunista; si din vasta închisoare comunista, unde nici dintr-o camera într-alta nu te poti muta fara aprobarea militiei si stirea securitatii, o masa imensa de evrei hazari au iesit fara nici o greutate si-au fost condusi prin Europa spre Palestina sub pavaza trupelor aliate.

Ziarul The Saturday Evening Post descria la 11 Aprilie 1953 cum agentii sovietici cutreierau lagarele de persoane deplasate de razboi si faceau liste de oameni scapati de tirania sovietica: "aceste biete victime au fost încarcate ca vitele în marfare si duse înapoi la moarte, tortura si asasinare înceata în minele si padurile Siberiei. Multi s-au sinucis pe drum. Tot în virtutea acordului de la Ialta, sovietele au luat nemti ca sclavi pentru munca fortata pentru 'reparatii de razboi'. Nu exista scuza pentru astfel de atrocitati". Kathryn Hulme, directoarea-adjuncta a unui astfel de lagar între 1945-51 la Wildflecken (Bavaria), relateaza povestea unei functionare de-a ei care descrie cum prizonierii rusi, "mai ales prizonierii de razboi", spune ea, "erau trimisi înapoi în Rusia conform acordului de la Ialta. Ne-a povestit cum prizonierii de razboi rusi îsi taiau vinele, se dezbracau complet si se spânzurau. Chiar dupa ce le luam totul înca mai gaseau metode de-a se sinucide. Ea nu putea întelege cum i-a convins Stalin pe Roosevelt si Churchill ca nemtii n-au luat prizonieri de razboi rusi si toti acestia erau dezertori".

În timp ce acest grup de populatie transmutata primea acest tratament, iata cum era tratat celalalt grup. Zice Kathryn Hulme: "si-apoi au venit evreii. Nu mai avusesem lagar cu evrei în zona noastra nordica... Evreii erau mai putin de o cincime din totalul populatiei din lagar dar faceau atâta galagie ca dac-ai fi citit doar ziarele ca sa afli despre zonele de ocupatie ai fi zis ca persoanele deplasate de razboi erau numai evreii si nimeni altcineva ... Trebuia sa te porti cu ei cu mii de mânusi, asa erai instruit, mai ales când îi mutai dintr-un lagar într-altul si Dumnezeu sa aiba mila de functionarul care nu curatase lagarul unde urmau ei sa soseasca de fiecare centimetru de sârma ghimpata [ceilalti erau împrejmuiti de sârma ghimpata în lagare; evreii nu]. Aveau clasificarea de 'persecutatii' si ei erau singurii în afara celor bolnavi care nu munceau dar primeau ratii suplimentare... mai încolo pe soseaua care trecea prin mijlocul lagarului nostru era un mic satuc de nemti. Delegatii evreilor din lagar au declarat ca acesta e cel mai mare pericol; si noi trebuia sa le dam arme ca sa-si înarmeze ei politia lor evreiasca ca sa-i protejeze de nemtii astia care traiau în mijlocul lor... Si eu am promis cautând sa le linistesc groaza ca am sa pledez cauza lor ca sa li se permita sa-si înarmeze propria lor politie, nestiind ca în mai putin de doua saptamâni de la sosirea evreilor aproape fiecare neamt din satuc era angajat de evrei si muncea cu voiosie pentru plata ce-o primea de la ei. Politia evreiasca înarmata apoi în lagar avea uniforme de lâna verzi cu steaua lui David pe chipiu... Nimic nu era la voia întâmplarii, nimic nu era improvizat, totul fusese planificat mult înainte... Biroul asistentei lor sociale era plin de afise pe pereti care aratau evreice tinere în transee care aruncau cu grenade în arabi. Politia evreiasca a lagarului se antrena la trageri cu carabinele pe care noi le dadusem ca sa se 'apere' de nemtii care acum le faceau munca grea manuala din lagar. Imediat atelierele evreiesti au devenit foarte productive si faceau paltoane fine de lâna si ghete solide de piele pentru teren accidentat. Noi ghiceam ca le faceau pentru Israel si prin canale misterioase produsele ajungeau chiar în Israel; n-am vazut niciodata pe nici un evreu din lagar purtând hainele astea... Si deasupra, peste fierberea si agitatia asta, s-a ridicat un steag pe care nu-l mai vazusem niciodata, cu dungi albastru deschis pe fond alb si steaua lui David". La sosire, zice Kathryn Hulme, "le-am aratat lagarul pe care-l pregateam pentru ei mândri ca niste vânzatori care-si lauda casa ce vor s-o vânda, caci era cel mai frumos si bine facut lagar de persoane deplasate din Bavaria ... dar rabinii erau nemultumiti; nu parea sa fie destul de bun pentru ei". Alte persoane deplasate, zice ea, n-aveau dreptul la ajutorul si privilegiile acordate evreilor, caci erau prinse ca într-o capcana în legislatia americana cu privire la persoane deplasate votata la repezeala; "numai evreii care pretindeau si aratau ca au suferit persecutie în orice tara est-europeana în care-au pus piciorul vreodata putea scapa din acea capcana". Apoi arata ca agenturi americane semi-guvernamentale sau guvernamentale donau materialele, uneltele pentru ateliere si "ratiile de mâncare pentru regim special" care erau numai si numai pentru evrei.

Rabinul Judah Nadich (The Jewish Times din Africa de Sud, 4 Februarie 1949), consilier pentru evrei al Generalului Eisenhower pe lânga fortele americane în Europa pe timpul si dupa razboi, arata cum Eisenhower s-a grabit sa "sporeasca ratia de mâncare numai si numai pentru cei persecutati [adica numai pentru evrei]; s-au construit lagare speciale pentru evrei; evreii persoane deplasate care nu erau în lagare aveau tratament preferential; a fost numit un consilier pentru probleme evreiesti si s-a colaborat pe deplin cu Comitetul de Distribuire [Jointul evreiesc] si ulterior cu Agentia Evreiasca. Dar aceste conditii speciale au fost prea putin create în zona britanica de catre Montgomery si de aceea era un flux continuu de evrei persoane deplasate care veneau din zona britanica în cea americana. Eisenhower facea vizite dese si asta... reamintea ofiterilor ca trebuie sa se poarte cu noi ca si seful lor. Cei care nu faceau asa erau criticati, chiar si un general de cel mai mare rang". De atunci încoace America a avut pe lânga membrii guvernului si aparatului de stat o umbra, "consilierul pentru probleme evreiesti", care-l controleaza ca sa mentina privilegiile nemasurat de mari ale evreilor în toate ramurile vietii.

Astfel europenii sufereau foame si lipsuri, piereau departe de case si familii, erau carati ca sclavi sau se spânzurau de disperare si groaza, în timp ce evreii hazari erau investiti cu privilegii, înzestrati cu arme, haine si hrana si condusi cu mii de mânusi si plecaciuni ca sa invadeze o tarisoara din Arabia. Si cele doua lagare de ambele parti ale cortinei de fier lucrau în perfect acord facând totul în slujba evreilor, fara nici cel mai mic dezacord si perfect sincronizate - ceea ce îl face pe autor sa creada ca o forta de deasupra acestei cortine si de deasupra acestor doua lagare le mânuieste si sincronizeaza. Asa a fost si-n 1917, asa a fost si-n 1848, asa au scris Protocoalele Sionului ca va fi înca din 1905; de aceea autorul crede ca razbunarea talmudica ce-a însângerat Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial nu este decât continuarea revolutiilor din 1848 si din 1917, adica revolutia mondiala care-a mai înaintat un pas.

În 1848, zice Disraeli, revolutia a fost facuta de evrei. În 1917 se stie ca revolutia a fost 90% evreiasca. Între 1917 si 1945 revolutia a fost tot timpul propulsata si controlata de evrei - nu de evrei ca un grup religios sau un grup rasial, caci foarte multi evrei n-au nici un amestec si chiar cea mai puternica opozitie la revolutia mondiala vine din partea evreilor din occident care nu o vor, tot asa cum foarte multi rusi se opun comunismului si foarte multi nemti s-au opus nazismului. Când zicem comunism nu zicem toti rusii, când zicem hitlerism nu zicem toti nemtii. Când autorul zice ca revolutia e 90% evreiasca se refera la rabinatul talmudic care planuieste si conduce revolutia mondiala si foloseste evreii înregimentati pentru a o realiza. În acest sens zice autorul ca cercetarile arata ca din 1917 pâna în 1945 si pâna în ziua de azi revolutia mondiala care întinde bolsevismul în lume e condusa si planificata de evrei - adica de rabinatul talmudic. S-a vazut compozitia evreiasca a revolutiei din 1917 din Rusia. În 1919 în Bavaria si Ungaria bolsevismul a fost tot opera evreilor întorsi ca "fosti prizonieri de razboi" din Rusia unde fusesera instruiti si organizati. În Germania liga "Spartacus" (dupa numele lui Adam Weishaupt) conducea bolsevismul si conducerea ei era exclusiv evreiasca: Roza Luxemburg, Leo Jogiches (din Polonia), Paul Lévi, Eugene Levine (din Rusia), Karl Liebknecht. Printre bolsevicii bavarezi mai maruntei era Adolf Hitler. Guvernul bolsevic bavarez a fost pur iudaic: Kurt Eisner, Ernst Toller si Eugene Levine. În Ungaria teroristii bolsevici de frunte erau toti evrei instruiti în Rusia: Matyas Rakosi, Bela Kun, Erno Geroe si Tibor Szamuely. Ei si-au pus iscalitura anticrestina. F. Borkenau, scriind istoria Internationalei Comuniste, zice: "Majoritatea conducatorilor comunisti si socialisti de stânga si un numar mare din executivul lor erau evrei... antisemitismul era doar reactia naturala împotriva bolsevismului". Deci numai daca nu reactionezi împotriva bolsevismului poti sa eviti de-a fi antisemit.

Apoi revolutia si-a aratat coltii în Spania în 1931, condusa de emisari veniti de la Moscova, majoritatea evrei, ceea ce i-a deziluzionat pe multi republicani spanioli si straini; multi preoti si cetateni catolici votasera pentru republica si-apoi când au vazut ca e un terorism bolsevic anticrestin si ca republica asasineaza preotii, satenii, calugarii si calugaritele si distruge bisericile, lasând aceeasi amprenta talmudica ce-o lasase în Rusia, Anglia, Franta, Bavaria si Ungaria, s-au deziluzionat. Organul oficial al Cominternului se lauda cu arderea bisericilor. S-au confiscat averile ecleziastice dar poporul spaniol n-a vazut un ban din ele, caci rezerva în aur a Bancii Spaniei (700 milioane de dolari) a fost carata în Rusia de ultimul prim ministru republican spaniol Juan Negrin (relateaza Generalul Walter Krivitsky). Apoi asasinarea conducatorului monarhist Calvo Sotelo în 1936 a dezlantuit revolta spaniolilor împotriva tiraniei iudaice si revolutia mondiala bolsevica a fost excretata de pe pamântul Spaniei, ca de pe orice alt pamânt unde n-au intrat trupele de ocupatie ale unei mari puteri militare ca s-o instaureze. Atât sionistii cât si evreii antisionisti americani sunt de acord ca evreii au facut revolutia în Spania. Brandeis îi spunea rabinului Stephen Wise: "Sa fie în Germania ca-n Spania" când se opunea la o întelegere cu Hitler despre evrei. Bernard J. Brown se lauda: "evreii sunt .. responsabili pentru instaurarea republicii din Spania si pentru distrugerea autoritatii bisericii...".

Dar între timp tot mai putini evrei primeau ovatiile la paradele militare sovietice din tribuna principala la Kremlin si dintre evrei au început sa apara acuzati în procese, sau sa dispara deodata din arena politica. Totusi conducerea revolutiei bolsevice nu si-a schimbat compozitia evreiasca: în 1920 din 545 conducatori 447 erau evrei. În 1933 ziarul evreiesc Opinion arata ca aproape toti ambasadorii sovietici sunt evrei si 61% din conducatorii Bielorusiei sunt evrei, desi evreii constituie 2% din totalul populatiei sovietice (pe-atunci de 158.400.000). Asta-nseamna ca-n Uniunea Sovietica erau 3 milioane de evrei. Ziarul The Jewish Chronicle spune în 1933 ca o treime din evreii sovietici sunt demnitari de stat. Deci evreii formeaza noua clasa conducatoare. Instructajul politic si civic al revolutiei a ramas acelasi: Lunacearski, unul din putinii goimi care era înalt demnitar de stat, vorbeste ca un talmudist când zice: "Noi urâm crestinismul si pe crestini; chiar cei mai buni dintre ei trebuie considerati ca cei mai de pe urma. Ei vorbesc despre iubire de aproapele si mila, care sunt contrare principiilor noastre. Jos cu iubirea de aproapele; noi avem nevoie de ura. Trebuie sa învatam cum sa urâm caci numai asa vom cuceri lumea". Acesta este doar un exemplu din tonele de literatura ale epocii si singura sursa originala a acestor idei pe care o stie autorul este Talmudul, care este continuarea crezului razboiului tribal salbatic si primitiv împotriva tuturor din epoca premergatoare crestinismului si care contine urmatorul precept: "Voi sunteti oameni dar toate celelalte natiuni ale pamântului nu sunt oameni ci vite". Cu aceste idei Lunacearski a fost trimis ca ambasador sovietic în Spania.

În 1935 autorul era corespondentul ziarului Times la Moscova însotindu-l pe Anthony Eden, primul Prim Ministru britanic care-a pasit acolo din 1917. Times nu mai avusese corespondent la Moscova de 15 ani si stirile veneau din Letonia, de la Riga. Corespondentul de la Riga era tot timpul calomniat pe nedrept la Londra. Autorul stia asta dar fiind neintrodus în esenta lucrurilor nu pricepea de ce. Din prima secunda coborând din avion a fost izbit de multimea mohorâta si tacuta aliniata de-a lungul traseului automobilelor oficiale, si-a scris asta în reportajul sau - ca un cenzor evreu sa-i spuna sa elimine pasajul. Nestiutor, l-a întrebat în gluma daca ar dori sa scrie ca multimea era compusa din burghezi grasi în palarii cilindru, dar a doua zi a vazut mai multe si-a-nceput sa priceapa. Cartea lui din 1938 descrie faptele: "La cenzura, adica toti cei din aparatul de conducere si instrumentul de pus calus presei, sunt toti evrei si asta m-a uimit mai mult decât orice la Moscova. În tot aparatul nu parea sa existe nici un singur om care nu era evreu... Mi s-a spus ca proportia evreilor era mica în guvern, dar acest departament al guvernului eu l-am cunoscut intim si personal si ei aveau aici monopolul, si-atunci m-am întrebat: unde sunt rusii? Raspunsul: sunt în multimea mohorâta si tacuta pe care-o vedeam dar despre care nu aveam voie sa pomenesc". Autorul a aflat curând de la cunoscatori ca proportia evreilor nu era deloc mica în guvern si ca ei stapâneau tara în mare masura, daca nu chiar predominant. Cu nici un rus n-a putut autorul vorbi la Moscova, ceea ce din nou l-a frapat. Autorul n-a vazut niciodata în viata lui nicaieri în nici o alta tara clasa stapânitoare asa de perfect segregata de masa de sclavi.

Vizitând Moscova în 1935 autorul nici pe departe nu se gândea la subiectul acestei carti si nu se gândea la evrei, dar a fost frapat, asa cum a fost William Henry Chamberlain, care-a trait la Moscova între 1922 si 1934 si-a scris cartea de capatâi despre acei ani sovietici. Zice Chamberlain: "Un numar considerabil de evrei au facut cariera în birocratia sovietica. Din duzina de functionari ce-i cunosc în Departamentul Presei al Comisariatului de Externe unul singur nu era evreu. Predominatia evreilor în acel comisariat când eram eu în Rusia era aproape comica; poporul rus era reprezentat prin portarul carunt si servitoarele sleampate care aduceau ceaiul prin birouri. Multi evrei erau si-n politia secreta si-n Internationala Comunista si-n toate departamentele care-aveau de-a face cu comertul si finantele". Chamberlain însa trage alte concluzii decât autorul din aceste date si zice ca nu se poate afirma ca "evreii ca grup rasial au împins triumful bolsevismului". Dar, zice autorul, Chamberlain ajunge la concluzii strâmbe pentru ca confunda doua lucruri distincte: Chamberlain confunda directoratul conducator evreiesc si masa de oameni numiti "evrei". Cum a mai spus, nici rusii sau nemtii "ca grup rasial" n-au împins triumful bolsevismului sau nazismului, dar si rusii si nemtii le-au avut pe cap. Masele de oameni, gloatele, niciodata nu lucreaza si nu împing nimic în mod constient. Masele si gloatele sunt mânate în directiile dorite de grupuri perfect organizate care au putere asupra lor. "Ca grup" muncitorii niciodata nu "împing" greva generala, dar greva generala e proclamata în numele lor. Tot timpul autorul a aratat ca evreii au fost cei care s-au opus cel mai mult sionismului, dar azi acest "grup rasial" s-a trezit înlantuit în sionism fara scapare. Autorul arata ca conducerea revolutiei mondiale din 1848 încoace consta din rabinatul talmudic est-european si ca în acest sens revolutia bolsevica este o conspiratie evreiasca.

Autorul a cunoscut la Moscova în 1935 oligarhi evrei: Maxim Litvinov, un tip bulevardier de cafenea, apoi Umanski, un tânar zâmbitor si viclean si periculos de moarte din România (probabil) care semana mai mult cu membrii unui trib din Africa decât cu un rus. Dar tot timpul la Moscova autorul n-a putut veni în contact cu rusii.
În 1937 lucrurile erau tot asa: Stolâpin, fiul reformistului asasinat în 1911, scria ca desi unii evrei au fost înlocuiti cu rusi pe ici pe colo, "evreii mentin principalele pârghii ale puterii; daca li s-ar lua din mâini acestea, tot edificiul marxist s-ar prabusi ca un castel din carti de joc". Caci conducatorii instrumentelor teroarei erau cu totii evrei: ei erau sefii lagarelor de munca fortata si exterminare (conduse de un triumvirat evreiesc) unde erau închisi 7 milioane de rusi; toate închisorile sovietice aveau drept sef un comisar evreu; toata presa si aparatajul de tiparire si distribuire, inclusiv cenzura, erau stapânite de evrei; si sistemul talmudic de "comisari politici" care teroriza fiecare soldat si ofiter din armata era în întregime evreiesc. În 1938 diplomatul sovietic la Bucuresti Butenko a fugit în Italia unde-a scris, în Giornale d'Italia, ca noua clasa stapânitoare din Rusia e aproape exclusiv evreiasca. Mai ales în Ucraina administratia si industria erau în mâinile lor, conform unei politici deliberate dirijate de Moscova.

Deci din 1917 nu s-a schimbat identitatea conducatorilor, chiar daca ei s-au retras din vitrina în spatele culiselor. Apoi a venit razboiul. În 1938 Stalin zisese la al treilea congres al Cominternului: "Nu vom putea reînvia miscarea revolutionara pe scara destul de mare daca nu profitam de disensiunile dintre tarile capitaliste astfel încât sa le aruncam într-un razboi una împotriva alteia... Orice razboi trebuie sa se termine neaparat cu revolutia. Sarcina partidelor noastre tovarasesti din acele tari este sa faciliteze provocarea unui conflict armat".

Nota bene: e prima data când avem explicatia motivului pentru razboaiele secolului nostru. Pactul Hitler-Stalin a provocat razboiul. Scopul razboiului a fost extinderea revolutiei. Sefii guvernelor occidentale au tradat tot ce jurasera si au aruncat Europa de est în ghearele revolutiei. Care-au fost membrii noii clase stapânitoare care-a aparut în Europa rasariteana dupa ce-a fost data prada revolutiei în 1945? Erau în acele tari oameni de toate natiile. Tot felul de oameni puteau fi alesi si pusi sefi peste mase de catre revolutie. Iata care-au fost alesii:

Ambasadorul american în Polonia comunista Arthur Bliss Lane noteaza ca evreii, de multe ori evrei veniti din alte tari, detin toate posturile de conducere în aparatul de teroare. Maiorul Tufton Beamish, membru în Parlamentul britanic, scrie: "Multi dintre cei mai puternici comunisti din Europa rasariteana sunt evrei... cu uluire am vazut marea proportie de evrei în politia secreta". Matyas Rakosi (nascut Roth, evreu din Iugoslavia) a fost pus prim ministru în Ungaria de catre trupele sovietice în 1945. Dupa 8 ani Associated Press scrie: "90% din demnitarii regimului comunist din Ungaria sunt evrei, inclusiv primul ministru Matyas Rakosi". La fel scriu Times si The New York Times. În Ungaria ca si-n celelalte tari est-europene a-nceput imediat atacul împotriva crestinismului cu arestarea preotilor. Cel mai cunoscut a fost Cardinalul Mindszenty, care a fost arestat pentru ca, zic "Comitetul Central al Evreilor din Ungaria, Organizatia Sionista din Ungaria si Sectia Ungara a Congresului Evreiesc Mondial", era membru al unei "clice pogromiste". Sapte ani dupa încheierea razboiului, The New Statesman din Londra scrie ca "cei care detin puterea în politia secreta sunt majoritatea evrei de origine". În 1953, The New York Herald Tribune scrie ca "România, ca si Ungaria, are probabil cel mai mare numar de evrei în aparatul de stat". Teroarea a facut ravagii în România sub Ana Pauker, o evreica, al carei tata era un rabin care era, ca si fratele ei, în Israel. Familia Anei Pauker este un caz de familie de evrei hazari din care o jumatate sunt sionisti înversunati si cealalta comunisti înversunati, asa cum descrie Dr. Weizmann, dar sunt cu totii uniti în toate celelalte privinte si slujesc aceluiasi scop final. Ana Pauker, atotputernica în România, si-a trimis tatal în Israel desi, zice fratele ei, "politica partidului comunist este ca evreii sa ramâna în România". O femeie la fel de sinistra ca si Ana Pauker era Hilde Benjamin, o evreica care a reusit în doi ani de teroare rosie sa azvârle în închisoare 200.000 de nemti din Germania rasariteana ca "criminali politici"; crimele lor erau, de exemplu, faptul ca apartineau unei denominatii religioase crestine. În 1946 Germania comunista avea 17.313.700 locuitori, între care 2000 pâna la 4000 erau evrei, dupa surse evreiesti. Despre acest numar infim scrie The Zionist Record din Johanesburg ca "Multi acum ocupa pozitii înalte în guvern si-n administratie ... ocupa posturi importante în Ministerele Informatiei, Industriei si de Justitie. Judecatorul suprem în Berlinul de est e un evreu, la fel în provincie, în afara Berlinului. În presa si la teatru, un numar considerabil de evrei detin pozitii cheie". Patru mii de evrei nu pot ocupa toate aceste pozitii cheie si acelasi ziar descrie în alt numar cum au fost suplimentati: "multi evrei ocupau pozitii înalte si pozitii cheie în administratia sovietica. Ei erau evrei din Rusia... care au venit în Germania si Austria cu Armata Rosie si evrei din statele anexate de Rusia în ultimii 10 ani, din statele Baltice Letonia si Lituania".

Astfel a adus revolutia noua clasa stapânitoare de sclavi în tarile aruncate de catre guvernele occidentale în iadul rosu si aceasta clasa stapânitoare conform instructajului primit a dezlantuit razbunarea talmudica asupra popoarelor înlantuite.

Continut (Contents)
Nume (names)
Camin (Home)
Veriga (Links)
Mai mult (More)